CRONICĂ. The Irishman – MCU, varianta Scorsese

0
779

The Irishman este al șaselea film al lui Martin Scorsese despre ascensiunea și decăderea unor gangsteri. După ce acest mare regizor american (poate cel mai mare dintre cei încă activi) a clasificat filmele Marvel (care alcătuiesc așa zisul MCU – Marvel Cinematic Universe) drept “non-cinema”, ironiile nu au intârziat să apară, și probabil pe bună dreptate: MCU poate la fel de bine să fie prescurtarea pentru un eventual Mobster Cinematic Universe (vezi un material de pe imdb.com), în care pater patronus este Scorsese însuși. Desigur, asta nu înseamnă că, dacă studiourile folosesc aceleași strategii de marketing, filmele în sine trebuie să fie la același nivel calitativ.

Norocul cu Scorsese este că nu e un răsfățat, precum, să zicem, Spielberg sau Tarantino, care ajung să se auto-citeze copios în ultimele lor filme (Ready Player One, respectiv Once Upon a Time in… Hollywood) și să se auto-declare clasici în viață. Sau mă rog, să mă corectez: Scorsese este un răsfățat (dovadă faptul în sine că a fost finanțat de Netflix cu un buget astronomic pentru The Irishman), dar nu un auto-răsfățat. El nu se oprește la dimensiunea unui film-moștenire (cu best of-uri și confesiuni cinefile), ci mai vine cu cel puțin alte două dimensiuni peste ce (știe că) face mai bine ca oricine.

În cazul de față, avem de-a face cu întâmplările ce au dus la dispariția lui Hoffa – sau mai degrabă o posibilă versiune (din mai multele vehiculate de-a lungul timpului), spusă de Frank Sheeran, asasin plătit al câtorva clanuri mafiote, și redactată de Charles Brandt în cartea I Heard You Paint Houses. Așa cum se prezintă, The Irishman este un fel de epitaf pentru MCU-ul marca Scrosese. Nu doar durata sa (de 3 ore jumate) îi trădează intențiile de epic-care-să-le-însumeze-pe-toate, ci și folosirea actorilor ca brand-uri inventate de el însuși (De Niro, Pesci, Keitel, plus – bonus – Pacino în rolul lui Jimmy Hoffa). Chiar personajele însele sunt, într-o mare măsură, brand-uri by Scorsese: mafiotul decent, loial și la locul lui, mafiotul-dinamită, il capo cu sânge rece, dar esențial rezonabil etc. Diferențele din produsul final constă în rocade (Pesci nu mai e cel scăpat de sub control, ci vocea rațiunii și a calmului– ștafeta îi este pasată unui Pacino care acum are ocazia să facă gargară cu demagogie clocotitoare și megalomanie temperamentală, brevetată de el însuși demult, cu Scarface) și anumite reevaluări (personajul lui De Niro – mafiotul suficient de (ne)inteligent, modest și pasiv ca să scape cu viață – mai capătă un strat sincer înduioșător de loialitate camaraderească, de executant-care-nu-pune-niciodată-întrebări).

Pe de altă parte, deși aluatul e același (ca să-l citez pe Alex Leo Șerban – “gangsteri care-și fac cruce cu pistolul”, legați prin ceremonii religioase și omerta), Scorsese și-a perfecționat tehnicile regizorale până în punctul în care poanta e ridicată la nivel de artă. Uitați cum își construiește gagurile când are la dispoziție absolut tot ce-și dorește un cineast de calibrul lui (excluzând o lansare largă în cinematografe, deh). De Niro povestește cum a fost angajat de un individ numit Whispers: “Nu acel Whispers care a murit când i-a explodat mașina”, ține el să clarifice, când – pac! – o tăietură rapidă către explozia cu pricina, explozie filmată doar de dragul poantei (sau poate al ritmului, Scorsese fiind un maestru și la capitolul ăsta). Cu altă ocazie, ni se povestește cum un individ numit “Tony 3 Fingers” este ucis, strangulat de pe bancheta din spate a unei mașini (parodiind astfel o scenă de antologie din Nașul), chiar după ce schimbă, la radio, un mambo cu o serenadă, dar nu pentru mult timp, căci imediat ce începe “acțiunea”, șoferul o dă iar pe mambo, estompându-se pe măsură ce se îndepărtează vehiculul, pentru ca în cele din urmă să revină în forță în timp ce o mașină de tocat lemne scuipă bucăți din corpul răposatului. Așa e violența la Scorsese, e cam ca disperarea existențială la Woody Allen – e mai curând subiect de amuzament. Rareori te face să te uiți în altă direcție (ca atunci când unui personaj iî este băgat capul într-o menghină în Casino), și cu siguranță nu e cazul în The Irishman.

Mișcările ample de aparat sunt din nou marca înregistrată a lui Scorsese, la fel ca și economia de scene și de-dramatizarea, ceea ce poate suna comic la un film atât de lung. Dar te convingi lesne când ajungi la concluzia că niciun minut nu a fost irosit. Cel mai grăitor în acest sens este chiar punctul culminant al filmului, în care Sheeran e forțat să-l asasineze pe Hoffa – figură cu care a legat o prietenie trainică și care devenise una de neînlocuit pentru propria fiică. Dacă zbuciumul la care e supus Sheeran e tacticos lungit pe parcursul câtorva kilometri străbătuți într-un sens și-n celălalt cu mașina, momentul crimei e tratat cu maximă expeditivitate: două gloanțe în ceafă, pe la spate, și atât. Există și aici clișeul tatălui care își pierde fiica; dar Scorsese operează din nou scurt și la obiect: venit cu chiu cu vai, cu bastoanele după el, să-și viziteze fiica (Anna Paquin) angajată la ghișeul unei bănci, bătrânul Sheeran (De Niro) e prompt întâmpinat cu o plăcuță cu “ghișeu închis” și expediat. Fostul asasin are timp să se tânguie doar o secundă (“Peggy, te rog, am venit doar ca să vorbim!”) și atât – înapoi la azilul de bătrâni, unde nu mai are nimic de făcut decât să spere la o mântuire care, evident, nu mai vine.

Până aici, să zicem că instrumentarul e mai mult sau mai puțin standard pentru Scorsese, dar el mai dă poveștii încă cel puțin două dimensiuni. Una se referă la cinismul total față de putere și autoritate, de orice parte a istoriei s-ar afla – cea bună sau cea rea. Hoffa e descris fără menajamente ca un individ ce a pornit la drum cu toate intențiile bune, dar pofta pentru statut și putere le-a spulberat demult. Comparați-l cu Hoffa-ul lui Danny de Vito, unde orice derapaj al său trebuia cumva scuzat, iar asasinarea era pusă în scenă cu tot repertoriul regizorului cabotin, de la muzică tristă la slow motion. Hoffa-ul lui Scorsese e fundamental nesalvabil: e o figură, la fel ca frații Kennedy (filmul enunță cu nonșalanță că au acceptat susținerea electorală a mafiei și ajutorul ei pentru invazia Cubei), care a construit cu propriile mâini o părticică din America modernă, cu alte cuvinte măcar o bucată din America modernă nu a fost clădită la tribunal sau în stradă, ci în cazinouri și bodegi patronate de figuri obscure.

The Irishman este și el povestea unei ascensiuni și a unei decăderi, doar că aici decăderea este totală și nimeni nu mai e salvat (nici prin providență, nici prin decență). Scenele din pușcărie, în care Russell Bufalino (Pesci), prietenul de cruce al lui Sheeran, și restul figurilor patibulare, toți ajunși la senectute, se joacă din scaunul cu rotile sau abia ținându-se pe picioare, au o calitate de comedie neagră deosebit de amară pe care alte filme cu gangsteri ale lui Scorsese nu au avut-o. Asta e ultima dimensiune dată de Scorsese filmului său: moartea. Actul final al lui The Irishman se petrece într-un azil de bătrâni în care Sheeran este din ce în ce mai măcinat. După ce îl auzi la început cum începe să povestească, mai că te-ai aștepta la final să vină o asistentă să îi spună să nu mai vorbească de unul singur și să-l ducă înapoi în pat: un individ care a scris istoria din umbră e acum dat uitării (numele de Hoffa nu-i spune nimic tinerei asistente care îl îngrijește) și e egal cu oricine altcineva în fața morții. După ce s-a amuzat cu subtitluri despre cum diverse figuri ale filmului au fost asasinate, Scorsese lasă de înțeles că, pentru gangsterii din The Irishman, decăderea fizică, timpul, sunt inamicul cel mai mare.

E imposibil să nu mă întreb dacă în spate nu există și o aluzie din partea lui Scorsese despre efemeritatea simbolurilor reprezentate de el și toți acești septuagenari colosali (De Niro, Pacino, Pesci). În fond, Scorsese a făcut un film cu un mega-buget în afara sistemului studiourilor americane, pentru un furnizor de streaming, care în viitor va optimiza și poate chiar concepe aceste produse ca să poată fi vizionate de pe ecranul telefonului. În ce măsură – pentru generația ce va consuma filmele preponderent astfel – va mai fi relevant ce a făcut Scorsese și colaboratorii săi? Ultimele minute din The Irishman sunt cele mai triste din filmografia sa, înfățișând un asasin care l-a cunoscut și l-a lichidat pe cel mai important om din America anilor ’60 (“ca Beatles-ii”) chircit într-un scaun cu rotile în spatele unei uși întredeschise, de care se teme ca un copil de monștrii din dulap; și apoi un lung cut to black, când nu a mai rămas nimic de spus, decât somnul de veci.

Trailer:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here