Autor: Andreea Pătru
Partea a doua
În concepţia lui Rémy, aflat pe punctul de a părăsi viaţa, „invaziile barbare” sunt atentatele la adresa culturii, iar cea mai mare ameninţare pare să o reprezinte capitalismul al cărui reprezentant este chiar fiul său. Cu toate acestea, filmul ridică întrebarea legitimităţii lui Remy ca „mare Inchizitor” al barbariei în condiţiile în care propria menire culturală a fost ratată, iar el apare ca hedonist pentru care cultura nu este atât o aristocraţie a spiritului, mai degrabă cozerie pentru a ajunge în paturile femeilor. Atitudinea donjuanistă a lui Remy este opusul ideilor promovate în versurile unei melodii a lui Dan Le Sac: „Thou shalt not use poetry, art or music to get into girls’ pants. Use it to get into their heads”, rebeliunea sa culturală rezumându-se la stadiul de constatare a problemei, dar lipsă de iniţiativă. Până la urmă, „umorul acerb al regizorului face ca personajele filmului să critice şi să se autocritice: în definitiv, unicul „ism” în care nu s-au încadrat a fost acela al „consumismului” (http://agenda.liternet.ro/articol/1072/Giulia-Ghica-Dobre/Poezie-si-moarte-in-Les-invasions-barbares.html), iar acest lucru nu face decât să demonstreze maturitatea filmului ca operă de artă.
Aşadar, substratul filmului provoacă o autocritică şi este o autocritică în sine a barbariei, nu aceea a „bunului barbar”, idilic, ci a bazei piramidei care constituie ceea ce noi suntem cultural şi social vorbind. Soarta lui Remy este un Moartea domnului Lăzărescu, unde birocraţia care a învins viaţa în prima poveste, a salvat o alta prin mijloacele pe care pretinsul intelectual le repudiază.
În interiorul filmului, există o invazie pe două nivele, destul de relativă, în funcție de palierul de pe care se face analiza și ține foarte mult de legitimitatea, nu atât reală, cât mai convingătoare decât a adversarului, pe care o deține subiectul.
Astfel, Remy și prietenii săi simt că sunt expuși unui atac iminent al barbarilor (filistinii barbari), lucru evident în multe din dialogurile purtate de-a lungul filmului, cu exemple din istorie și a pericolului de dispariție al inteligenței și implicit, al oamenilor rafinați. Această perspectivă îi face să se simtă cu atât mai cultivați, reîntărindu-le imaginea despre sine și statutul social pe care vor să îl epateze. Remy chiar face o remarcă la adresa lui Sebastien, desemnându-l ”prințul barbarilor”, însă într-un moment al filmului în care este clar că între cei doi a dispărut acel conflict mocnit.
Pe de altă parte, dacă este privită din perspectiva grupurilor tradițional-îndreptățite, presupușii invadați din scenariul precedent sunt de fapt invadatorii. Toate elementele constitutive coboara o treaptă pe scara legitimității: oameni, perspective, concepții, gusturi. Așa cum Remy și prietenii săi au fost invadatori filistini la momentul respectiv, așa sunt văzuți filistinii barbari de către noii „stăpâni” ai culturii și probabil că și aceștia își vor asuma poziția de venetici legitimi în scena culturală, o dată cu trecerea timpului. Și nu ar fi incorect să presupunem că acest ciclu se va repeta, asemeni invaziilor istorice. Invadatorul devine stăpân, controlează spațiul și se simte legitim să fie considerat ”de acolo” până în momentul în care este detronat de alți invadatori: invadatorul devine invadat și această relație se repetă ciclic.
Având în vedere că e o problemă de legitimare, trebuie totuși să reîntărim ideea că Remy își pierde, mai ales prin acțiunilea proprii, orice imagine de cult sau de privilegiat pe care ar fi avut-o despre sine. Pentru aceasta, am selectat două scene care relevă concepția filistină a lui Remy atât despre viață, cât și despre moarte.
Rememorând lungul si sinuosul drum al devenirii lor culturale, atât Remy, cât și prietenii săi enumeră toate curentele care i-au avut drept aderenți, recunoscând chiar și ei că această săritură de la ideologie la ideologie este cel puțin amuzantă: „Am fost tot ce se putea. Separatiști, independenți, suverani, co-suverani. Mai întâi am fost existențialiști. Citeam Sartre și Camus. Apoi Fanon, am devenit anti-colonialiști. Citeam Marcuse și am devenit marxiști.- Marxiști-Leniniliști. – Trotskyiști.- Maoiști. (…)”. Acest consum este unul adaptativ, chiar dacă el are un substrat destul de elevat. Această adaptare continuă, această îmbrăţişare fără discernământ este o caracteristică esențială a culturii de masă și, implicit al filistinilor. Conform lui Adorno, această autoreflectare care duce la aderența ideologiilor în cazul lui Remy ” se bazează pe infantila compulsie repetitivă a nevoilor pe care ea însaşi le creează”.
Devine conștient de propria superficialitate, recomandându-se „un dobitoc franco-canadian care văzuse filmele lui Jean-Luc Godard și care citise Philippe Soller”, însă doar în contextul în care această superficialitate l-a costat o partidă potențială de sex, dând dovadă în ultimă instanță de o oarecare maturizare, dar și de un hedonism continuat până în ultimele momente de viață.
Chiar și modul în care se hotărește să moară este unul simbolic. Folosind drogurile considerate acum „low-brow”, el caută alinarea din partea culturii ce o detestă atât de mult în aparență: moartea prin supradoză este cea mai ușoară cale pe care o poate alege, dovedindu-se utilitarist și total opus în reacție față de așteptările pe care le-ai avea de la un om rafinat, fiindcă moartea duce, în final, la acea transcendență, acea ridicare deasupra vieții naturale pe care o propune arta. În schimb, el moare într-un mod cât mai filistin cu putiință, chiar am putea spune hedonist (care se pare ca a fost singurul „-ism” care i-a fost alături întreaga viață), dând la o parte orice îndoială cu privința la caracterul său de autentic om cultivat.
Un alt palier interpretativ interesant de observat îl reprezintă referirile la istorie care susţin ciclicitatea din perspectiva intruziunilor. Ilustrativ în această privinţă este episodul de emisiune televizată la care se uită un angajat al spitalului, privitor la atacul din 11 septembrie, iar comentariul moderatorului este grăitor pentru clarificarea titlului filmului: Ceea ce e interesant e lovitura în inima Imperiului. În conflictele anterioare, Coreea, Vietman, Războiul din Golf, Imperiul a reuşit să menţină barbarii în afara porţilor, a frontierelor sale. În acest scop oamenii s-ar putea uita înapoi la întâmplările din 9/11 şi ar putea vedea în asta…un început al marilor invazii barbare.
Acest fapt nu poate decât să confirme interpretarea imperiului ca fiind vorba de noul Imperiu American, ca nou centru polarizator al lumii şi împotriva căruia nonoccidentalii se revoltă. Această replică la imperialismul cultural şi nu numai, este grăitoare pentru a susţine teza avansată de noi în plan cultural: aşa cum istoria a dovedit, barbarul din trecut, invadatorul a ajuns să aibe autonomie şi în prezent este la rândul său invadat, aşa cum sunt filistinii culţi invadaţi de către cei barbari, iar aceşti filistini culţi au invadat la rândul lor, în trecut, cultura. Remy pare să înţeleagă foarte bine acest proces din punct de vedere istoric atunci când aminteşte de invazia europenilor în secolul XVI asupra americanilor, însă ratează transpunerea lui în plan cultural atunci când îşi condamnă vehement fiul şi vede în ascensiunea culturii populare şi în hegemonia Imperiului American exilul.
În afară de privirea asupra culturii, nu putem să excludem acele secvenţe care constituie o trecere în revistă a problemelor noastre cu schimbarea mediilor. Există o stângăcie lesne de observat în folosirea calculatorului de către Remy, mai mult, îi este chiar furat din neglijenţă. El nu poate concepe că poate exista confort în privinţa accesiblităţii mai mare decât mijloacele care i-au marcat lui existenţa, adică tiparul, televiziunea şi cinematografia. McLuhan explică foarte bine acest fenomen prin lipsa de adaptare şi formarea noastră culturală într-un anumit mediu. Practic invazia nu este numai din punctul de vedere al culturii, ci este o dovadă în plus că mediul digital şi reproducerea determinată de aceasta este factorul care determină această invazie asupra simţurilor noastre extinse.
Pentru Remy, aura operei de artă a rămas în sfera vizuală, dovadă fiind episodul cu flashbackul imginii coapselor unei actriţe, moment de erotism subtil demult apus. De aceea, fiul său îi pare înstrăinat şi îl numeşte „prinţul barbarilor”. Ne-am aştepta ca educarea gustului pe filiera familiei să facă din Sebastien un literat aşa că înstrăinarea de acest fiu care rezolvă afaceri printr-un simplu telefon şi vorbind engleza invadatorilor care au surclasat puterea culturală a Europei, este de înţeles. Ca şi Remy, părinţii gândesc similar şi pun problema inculturii tinerilor care consumă cultură pop, abandonând tezaurul cultural care le-a servit lot drept educaţie. Ei nu acceptă capacitatea noului mediu de a produce la rândul său conţinut artistic şi forţează tânărul intrat în regimul academic să se conformeze unor pattern-uri la care acesta nu reacţionează.
Aşadar, schimbul unei urechi pentru un ochi, această retribalizare denumită de McLuhan este încă o marcă a ciclicităţii invaziilor, dar şi o problemă de percepţie care pune omul vechi, fie el cult sau nu în dificultate.
***
Acest text este o continuare a articolului anterior „Les Invasions barbares” (1): Un barbar la apusul vieții și parte și a unui studiu amplu despre mediile culturale ilustrate prin film.
