Berlin: George Clooney şi comorile Greciei

0
265

clooney

CORESPONDENŢĂ DE LA BERLIN. Puteai să juri că asta va fi ştirea de mâine, în secunda în care George Clooney a muşcat momeala şi i-a răspuns unei jurnaliste din Grecia, la conferinţa pentru The Monuments Men, la Festivalul de la Berlin. Era a treia capcană care i se întindea: prima a fost „Un mesaj pentru China?”, a doua – „Mai sunteţi liberal sau sunteţi confuz, cum spuneaţi acum 7 ani într-un interviu?”, venită de la un ziarist din Dubai, iar a treia – „Ce sfat i-aţi da Greciei ca să-şi poată recupera operele de artă din Anglia?”. „Ar fi drăguţ, ar fi bine. Adică, aşa ar fi corect”. Drăguţ, Mr. Clooney. Şi iată că vine breaking news-ul de la „Variety”: „George Clooney Tells Britain to Return Greek Art Treasures”. Cum se va învârti bulgărele ăsta de zăpadă, vom vedea în zilele următoare.

Întreaga conferinţă de după film a fost o glumă. John Goodman, Hugh Bonneville, Bill Murray şi Bob Balaban n-au primit nici o întrebare, Matt Damon doar vreo două, iar Clooney pe restul, adică pe toate. I s-a spus că e „fantezia femeilor din Mexic”, printre altele, ceea ce nu poate fi decât adevărat. A fost întrebat de Sudan, protestele din Ucraina, cât de greu e să fii vedetă la Hollywood („e greu să numeri banii”), dacă vine în Brazilia la cupa mondială la fotbal, de ce (de ce?!) numai filme de epocă („ar fi cazul să fac unul plasat în viitor”), de ce film de război, de ce subiectul ăsta, de ce a filmat în Germania şi nu în Belgia (de unde era jurnalistul şi unde „e bere bună şi femei frumoase”). La final, faţa gravă a lui John Goodman spunea totul.

Nu e prima conferinţă ratată în felul ăsta. Când la pupitru e o vedetă din liga lui Clooney, Brad Pitt, Angelina Jolie, Johnny Depp, jurnaliştii înnebunesc şi uită că mai e cineva în sală. Iar sâmbătă, coada (inutilă) pentru un loc la conferinţă s-a întins până la ieşirea din Hotelul Hyatt, blocând complet accesul la etaj.

Ca film, în sine, The Monuments Men/ Eroii monumentelor nu merită atenţia de care a avut parte. E un fel de Indiana Jones fără prea mult umor în care şapte „curatori şi directori de muzee” care trebuie să se uite într-un ghid ca să recunoască un tablou celebru se avântă în război să salveze operele de artă pe care naziştii le furaseră de prin toată Europa, cu ordin direct de la Hitler să le distrugă în cazul în care Germania pierde războiul. Flutură steagul american, cântă yankeii în drum spre război. Pentru Artă merită să mori, spune Clooney în vreo cinci discursuri.

Nu e nici parodie până la capăt, nici dramă, e dezlânat şi are personaje de un clişeu teribil care dezvelesc tablouri pe o muzică înălţătoare. E al cincilea film de cinema al lui Clooney şi cel mai slab dintre toate, aproape că-ţi vine greu să crezi că l-a regizat el şi nu vreun producător. Nu degeaba Sony Pictures i-a tot amânat lansarea, sperând probabil că va scoate ceva din montaj, până la urmă.

Belfast, 1971

Revelaţia zilei de sâmbătă la Berlin a fost filmul unui debutant din competiţie, 71. Yann Demange regizează un thriller impecabil despre conflictele din Irlanda de Nord, din anii 70. Un soldat britanic (Jack O’Connell) rămas între irlandezi, după ce compania lui se retrage în viteză din mijlocul unei revolte, trăieşte o noapte de coşmar pe străzile Belfastului, unde nu mai poţi avea încredere în nimeni. Paramilitarii protestanţi, IRA, poliţia locală, tinerii care-şi răzbună taţii sau fraţii – firele care îi leagă ies la iveală într-o singură noapte, într-o dramă intensă despre inutilitatea şi cruzimea războaielor de orice fel.  După reacţia extrem de favorabilă a presei, 71 are şanse mari la palmares.  

Despre un alt fel de război vorbeşte Difret, de Zeresenay Berhane Mehari, singurul film etiopian pe care l-am văzut în ultimii ani. Angelina Jolie apare pe generic ca susţinătoare  a filmului şi a cauzei lui, aceea de a obţine drepturi egale pentru femeile din Ethiopia. Povestea e reală, s-a întâmplat în 1996, într-un sat din vecinătatea capitalei Adis Abeba. Potrivit „tradiţiei”, bărbaţii care nu-şi obţin soţia de la părinţii acesteia, o pot răpi şi viola ca să devină a lor. Fetele care şi-au pierdut virginitatea nu au altă soluţie decât să plece pentru totdeauna din sat ori să se căsătorească. Protagonista filmului are doar 14 ani când e violată, însă cazul ei devine unic nu doar din cauza vârstei: încearcă să fugă, cu tot cu arma răpitorului ei, şi-l ucide, când e pe punctul de a fi prinsă.

Pentru justiţia locală, cazul e aproape clasat – fetiţa a ucis un om şi va fi ucisă la rândul ei. Însă o avocată tânără, membră a unei asociaţii pentru apărarea femeilor, îi preia cazul, ajunge să dea în judecată Ministerul Justiţiei, pentru că tolerează judecata „înţelepţilor satului” şi câştigă, pentru prima dată, un caz de legitimă apărare pentru o femeie.  Zeresenay Berhane Mehari filmează din mână, mereu aproape de personaje, şi are destule scene intense şi emoţionante cât să susţină filmul dincolo de indignarea pe care ţi-o stârneşte cazul în sine.

Gondry şi Noam Chomsky

Pe cu totul altă notă, Is the Man Who is Tall Happy?, noul film al lui Michel Gondry, e cronica înduioşătoare şi amuzantă a întâlnirii dintre doi oameni inteligenţi şi creativi: Gondry şi Noam Chomsky. Regizorul francez a filmat de câteva ori la Boston, în locuinţa celebrului lingvist american, ilustrând interviurile cu animaţie proprie, simplă, dar inventivă. „Am de lucru la Spuma zilelor, mama mea e la spital şi, ei bine, Noam Chomsky are 84 de ani şi nu prea mult de trăit”, e genul de sinceritate care te cucereşte la Gondry, care a glumit tot filmul pe seama englezei lui cu accent puternic franţuzesc. Părţile de teorie îţi pun un pic atenţia la încercare, mai ales la 10.00 dimineaţa, însă te trezesc desenele isteţe ale lui Gondry. E o explorare personală despre lume, inspiraţie şi imaginaţie, de văzut cu mintea limpede.

Florentina Ciuverca este câştigătoarea celei de-a doua ediţii a bursei Alex. Leo Şerban, oferită de TIFF şi Making Waves.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here