Note despre NexT (1)

1
502

Cu mențiunea că nu am avut timp să studiez pe îndelete scurtmetrajele aflate în competiție la ediția aceasta (a cincea) a festivalului NexT (şi în mod clar nu destule ca să înțeleg spiritul în sine al festivalului), voi face nişte note “de pe bancă” pe marginea filmelor prezentate în două secțiuni pe care am apucat să le vizionez.

Aşadar, ce anume ar trebui analizat la nişte eforturi ale unor tineri care, în parte, nici nu au decolat de pe băncile facultății de film ? Păi, aş căuta o anumită sclipire – o prospețime a subiectelor abordate, a stilului în sine, un fel de desfacere a ideilor acestora despre cinema în fața unui auditoriu. Nu un simplu “am luat camera în mână, mi-am pus prietenii să joace şi am făcut un film (pentru că îmi plac filmele)”. Vestea bună ? Există multe sclipiri de genul acesta. Vestea proastă ? Aceste sclipiri rareori le-am văzut articulate într-un ansamblu reuşit. O altă veste proastă este că, în spatele patosului şi prospețimii abordării, există şi mult teribilism.

Primul scurtmetraj (din competiție – calupul al treilea) pe care îl aduc în discuție este Strung Love (regizat de Victor Dragomir), despre rutina dintr-o şcoală profesională din perioada comunistă, din care studenții băieți ies strungari, iar fetele – croitorese. În mijlocul tuturor, un elev silitor se înscrie la un concurs de făcut nituri ca să impresioneze fata după care i s-au aprins călcâiele (şi, evident, îl câştigă). Deci, idei de bază bune există. Din păcate, sursele umorului sunt răsfățat-artificiale: filmul contemplează (chipurile mucalit) discursurile retrograde ale directorului şcolii şi ale unui profesor de atelier (cu mentalități învechite şi mai mult sau mai puțin provenite din clişeul comunistului 100%), atmosfera generală e una destul de gri, maşina (prezentată ca “limuzină” de director) cu care elevul o plimbă pe fată în final este un Warburg etc. Astea par mai degrabă chicotelile unor cinefili crescuți pesemne în perioada de după ’89, care s-au reunit să se amuze puțin de “cât de naşpa era atunci” ceea ce, în cărțile mele, cam miroase a ipocrizie. Asta mai ales dacă stăm să ne gândim că literalmente nimic din poveste nu are vreun motiv să se petreacă înainte de revoluție. Dar să nu exagerăm – filmul nu e chiar strident-grosolan şi se menține pe linia de plutire, în principal grație actorilor.

Aş trece peste frumusețea holist-autoadmirativă a lui La huida sau peste cea epigonic-lynch-iană din Helpless datorită aceleiaşi alergii la exercițiile de auto-admirație. Eroul din Helpless este un proaspăt ucigaş măcinat de remuşcări care, cum-necum, ajunge să bată la o uşă şi începe o conversație cu altul şi totul decurge conform cartonaşelor date de un fel de mama-omida a astrelor pentru ca, spre final, să aflăm că şi al doilea numai ce omorâse pe cineva, după care este el însuşi căpătuit de eroul nostru. Adică abureală.

Ceea ce mi s-a părut, în schimb, mai important este argentinianul Talleres clandestinos, despre doi imigranți ilegali din Bolivia în Argentina care se îndrăgostesc într-un atelier unde sunt aduşi să lucreze la negru: ea este o mamă cu un copil bolnav pe care trebuie să îl întrețină, el – un muncitor care pluteşte în derivă. În fine, povestea putea la fel de bine să îşi mențină verticalitatea şi fără amor, dar nu e nimic rău. Deşi regia (semnată de Catalina Molina) poate fi acuzată că îmbrățişează un anumit “mizarabilism” în vogă azi pe la festivaluri (locațiile sunt destul de sordide, lucrătorii se trezesc zi de zi fără să trăiască, precum nişte corpuri “robotizate” de dificultăți), portretul pe care i-l face atelierului de clandestini nu este lipsit de frumusețe, iar eforturile pe care le face ca să dezvolte nişte personaje credibile, cu suficiente nuanțe, dar şi mister, sunt perfect valabile.

Este genul de film care arată doar cât au oamenii din fața camerei de arătat – nici mai mult (cum face Hollywood-ul), nici mai puțin (cum au făcut restul filmelor de mai sus). Plus că – surprinzător – filmul e bine manevrat şi din punct de vedere stilistic. Există şi o scenă în care toate sunetele din atelier se amestecă într-un zarvă năucitoare – o notă care ar putea veni la fel de bine şi din exterior, şi din interior (femeia aflase că starea copilului ei se înrăutățise). Pentru un film “de început de carieră”, este remarcabil.

În ceea ce priveşte secțiunea “Necenzurat”, nu am prea multe comentarii. Threesome e jenant. Play with Me este interesant din punct de vedere conceptual (o femeie ce se îndepărtează de iubit, care asistă neputincios la agresarea unei chelnerițe de către o brută şi este atrasă patologic, dar crescând de aceasta, într-un hotel destul de pustiu), dar eşuat la nivel de execuție. Iar Carne este un exercițiu vulgar şi disperat-infantil în stilul bunuel-ian.

***Sesizări şi reclamații: andrei.bangu@gmail.com 🙂

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here