Prima proiecție integrală cu public a documentarului Procesul, de Claudiu Mitcu și Ileana Bârsan, s-a lăsat la TIFF cu cea mai lungă sesiune de Q&A la care am participat până acum, pe marginea unei realități care bate orice scenariu de Hollywood.
Cazul lui Mihai Moldoveanu, condamnat în 1996 pentru uciderea unui taximetrist, alături de doi cunoscuți de-ai săi, în urma unor simulacre de anchetă și proces, are una dintre cele mai halucinante desfășurări din istoria post-decembristă a justiției din România: arestat în 1996, condamnat doi ani mai târziu de către Tribunalul Bihor la 25 de ani de închisoare, achitat de Curtea de Apel Oradea în 1999, considerând că probele nu sunt suficiente pentru condamnare, ca mai apoi, în 2000, un complet al Curţii Supreme de Justiţie să decidă, la recursul procurorilor, că sentinţa Tribunalului Bihor este valabilă. Fostul militar a continuat să susțină că este nevinovat și a dat statul roman în judecată la CEDO, deoarece nu a avut parte de un proces echitabil. 11 ani mai târziu, CEDO i-a dat câștig de cauză, pentru ca în 2014, la rejudecare, să fie condamnat din nou la 23 de ani de închisoare. În prezent eliberat condiționat, după ce și-a petrecut 17 din ultimii 20 de ani din viață în pușcărie, Mihai Moldoveanu a urcat pe scenă în fața juraților din sala de cinema.
Cei doi realizatori, care au lucrat timp de patru ani la proiect, și au fost alături de Moldoveanu în sala de judecată în perioada celui mai recent recurs, aleg să îi lase să vorbească pe protagonist și pe câțiva dintre oamenii implicați – avocata, un fost coleg de arest – fără voiceover, și cu un minim de inserturi de text. După spusele lor, le-ar fi fost imposibil să acopere cazul din toate unghiurile în 90 de minute, așa că au ales să se concentreze pe lupta surdă a lui Moldoveanu, care a fost singura parte cu care au putut coopera în vreun fel – ceilalți doi inculpați neputând fi contactați. Obligați să lucreze cu multe piese lipsă, încercarea lor e una ambițioasă și admirabilă.
Tăcerea totală a sistemului – niciunul dintre procurori și anchetatori nu a acceptat să vorbească – este suplinită parțial de imaginile înregistrate de poliție la locul crimei, o reconstituire făcută în februarie 1996 și de mărturisirea vinei acuzatului în fața polițiștilor (sub presiunea bătăilor și amenințărilor repetate, susține Mihai Moldoveanu). Aflate la dosar și, în cele din urmă, intrate în posesia realizatorilor, aceste filmări sunt piesa de rezistență a documentarului și dovezi incontestabile ale incompetenței și amatorismului sistemului de aplicare a legii din urmă cu 20 de ani: amprente și urme de sânge neprelevate, probe luate/mișcate fără mănuși, un polițist care fumează deasupra cadavrului. În ciuda repetatelor solicitări făcute de-a lungul anilor, probele recoltate au fost fie distruse fie compromise, niciuna neputându-l lega pe Moldoveanu de locul crimei.
Din perspectivă legală, felul în care a fost instrumentat și judecat acest caz e fără îndoială revoltător. Mihai Moldoveanu, care între timp a absolvit Dreptul și este capabil să vorbească ore în șir despre cele mai mici detalii ale cazului său, înarmat cu schițe și fotografii, are rodajul omului care a bătut la porțile tuturor instituțiilor posibile, în căutarea unei maniere de a-și demonstra nevinovăția folosind instrumentele legii.
Și acum vin marile întrebări, pe care spectatorul nu poate să nu și le pună. În noaptea de 31 octombrie 1995, un taximetrist e atacat și tâlhărit de un bărbat și o femeie. Acesta scapă și trage alarma; în scurt timp, alte taxiuri și poliția ajung la fața locului, pe niște străduțe lăturalnice de la periferia municipiului Oradea. Investigând împrejurimile faptei, polițiștii găsesc un alt taxi abandonat pe o stradă apropiată și cadavrul unui taximetrist. La scurt timp, taximetristul tâlhărit îi identifică pe agresori săi ca fiind Gabriela Rotariu și Georgică Honciuc, prietenii lui Moldoveanu care erau cu el la Oradea “cu afaceri” de natură incertă, dar cel mai probabil ilegală. Moldoveanu nu este identificat de taximetrist, dar este condamnat alături de ceilalți doi presupuși complici de ambele fapte (tâlhărie și omor), de către niște polițiști bucuroși că pot închide două cazuri dintr-o dată. Moldoveanu își mărturisește fapta pe video, nu și în scris, apoi își retrage declarația motivând că fusese sub presiune fizică și psihică. Honciuc nu recunoaște nimic, iar Rotariu dă declarații contradictorii și pline de inadvertențe.
Ce știe exact Moldoveanu, și gradul său de implicare/vinovăție în cele întâmplate în acea noapte de octombrie sunt mistere care poate nu vor fi niciodată elucidate – discuția de azi e în mare măsură mutată pe numeroasele vicii de procedură. Ca radiografie a unui sistem defect în care orice era posibil acum 20 de ani și multe lucruri sunt și azi, Procesul e revelator și concludent. Pe cealaltă discuție, care ține de vină în sensul său biblic, pentru că nu are încotro, filmul o lasă deschisă. Ambele se urmăresc cu sufletul la gură.
Trailer
