Corespondenţă de la Anonimul (1) – luna ca-n reclame şi câteva drame

Cel mai de efect aranjament al Festivalului Internaţional de Film Independent Anonimul, ediţia 2012, e unul pe care organizatorii probabil că nu îl premeditaseră: în fiecare seară, de deasupra ecranului instalat în aer liber în campingul plin de cine-turişti (depinzând de unghi, chiar de deasupra unei reclame cu un pahar mare de bere), se ridică luna. Sfântu Gheorghe e şi anul acesta cadrul perfect (şi o scuză bună) pentru ca oamenii să se adune de peste tot, umplând vapoare, bărci, campinguri şi drumul spre plajă.

Melodrame cu Helen Mirren

Filmul proiectat în deschidere, în afara competiţiei, The Door, cel mai recent al veteranului regizor maghiar István Szabó, e o melodramă clasică şi cam desuetă (în care vântul şi ploaia aşteaptă ca cineva să îşi ceară iertare, pentru a se opri) amintind de filmele recente ale colegului de generaţie Jirí Menzel (aici într-un rol episodic).

Emerenc (Helen Mirren) e angajată ca ajutor în casa unei scriitoare şi a soţului ei; autoritară, discretă, şi impunând respect (de tipul „dacă ţip la cineva, face ce îi spun”), protagonista are toane şi porniri dintre cele mai stranii: adăposteşte obiecte ale evreilor deportaţi, pe care le dăruieşte în semn de afecţiune familiei în slujba căreia se află; nimeni nu îi calcă pragul, iar ce ascunde în casă e un secret mai degrabă banal decât teribil. Între cele două femei se leagă genul acela de prietenie neobişnuită şi neaşteptată, explorat adesea în filme, care le va schimba amândurora viaţa.

Impactul filmului, pe care Szabó l-a vrut puternic – viaţa lui Emerenc, narată în flashback, nu e decât un lung şir de tragedii – e puternic atenuat de dublaj: distribuţia maghiară nu vorbeşte cu glasul său, şi nici accentul britanic al lui Mirren nu e ajutat de scenariu, ceea ce pricinuieşte momente de umor involuntar: Emerenc spune că un câine pekinez e „posh”, şi recunoaşte provenienţa cuiva după felul în care pronunţă „a”-urile.

Boyz ‘n the Hood latin

La polul opus, primul film din competiţia de lungmetraj – La playa DC, debutul columbianului Juan Andrés Arango Garcia, în competiţie anul acesta la Un Certain Regard la Cannes, ocoleşte, pe rând, fiecare tentaţie de a cădea în melodramatic, epurând drama de senzaţionalism – în mod sugestiv, Ludmila Cvikova, selecţionera festivalului, îl compara cu filmele lui Ken Loach.

Personajul-pivot pe care regizorul îl foloseşte pentru a ne introduce în La Playa de Bogotá e Tomas, un tânăr afro-columbian dintr-o familie săracă, ce trăieşte din „ciupeli”: lustruieşte capace de anvelope, dar visul lui e să devină frizer. Umblă mereu cu modele de tunsori la el şi îşi petrece mult timp la salonul Black Power, în speranţa că va obţine o slujbă de ucenic. Dispariţia fratelui său mai mic, Jairo, traficant de droguri, îl face să înceapă o căutare asiduă prin jungla oraşului, împreună cu celălalt frate, Chaco – abia întors „din nord”, cu apucături şi look de ghetto.

Cu dialoguri vii (cei trei fraţi sunt excelent jucaţi) şi filmat alert, din mână, cu camera în ceafa personajelor, La playa DC e un fel de Boyz ‘n the Hood latin, sumbru dar nu fără speranţă. Pe fundal, în loc de L.A, Bogotá se întinde ca un şarpe uriaş, pe coline, cât vezi cu ochii. Căutarea e (cum altfel decât) iniţiatică – Tomas va cunoaşte dragostea, va trebui să aleagă, iar rezultatul e cel aşteptat, nu cel sperat. Minunatul cadru final, cu Tomas încercând să găsească pe stradă oameni dornici să încerce o freză nouă, oglindeşte începutul lui Le Havre, aici cu maşină de tuns în loc de perie de pantofi.