Ada Condeescu: „Îmi plac rolurile de compoziţie. Îmi place să fie ceva cât mai departe de mine”

Ada Condeescu a povestit pentru emisiunea „Ca-n filme” de pe 7 octombrie, de pe Digi24, despre ce fel de roluri îşi doreşte, cum a fost să-şi pregătească primele personaje şi a dezvăluit câteva detalii despre ce interpretează în Lupu, filmul lui Bogdan Mustaţă.

Autor: Ruxandra Grecu, reporter „Ca-n filme”

Ca-n filme: De ce ai ales să fii actriţă?
Ada Condeescu: Şi eu aş vrea să ştiu de ce am devenit actriţă. Cred că a fost aşa, şi un soi de întâmplare, dar şi o dorinţă foarte puternică. De când eram mică mă jucam tot timpul, aşa îmi cream eu poveşti, inventam, mă uitam în oglindă, mi se părea că sunt prinţesa Egiptului, îmi făceam tot felul de scenarii de genul acesta. Am avut în jurul meu foarte mulţi oameni care lucrează în teatru şi erau actori, regizori, scenografi şi cred că lucrul acesta m-a influenţat fără să îmi dau seama neapărat, într-o prima fază. Şi, încet-încet, mergând foarte mult la teatru de mică şi văzând filme, m-am simţit foarte apropiată de zona asta şi am simţit pur şi simplu că asta trebuie să fac, a fost ceva foarte instinctiv, de fapt. Am urmat drumul asta, am simţit că e al meu.

Ca-n filme: Ce preferi? Teatrul sau filmul?
Ada Condeescu: Când am dat la facultate, nu mă gândeam la film, adică mi se părea ceva foarte îndepărtat de zona noastră, de România, mi se părea că doar acolo, în America, Anglia şi Franţa se întâmplă lucrurile astea şi probabil că urmează să ajung aolo, dar nu foarte repede, şi atunci teatrul era pentru mine. Iar acuma nu pot să fac nicio diferenţă, adică sunt atât de diferite şi totuşi îţi doreşti să le faci pe amândouă. Sunt frumoase amândouă şi grele şi puternice, încât n-aş putea să zic care dintre ele ar fi.

Ca-n filme: Dacă la început ţi se păreau mai îndepărtate lucrurile din industria de film, cum le vezi acum?
Ada Condeescu: Acum lucrurile cumva sunt mult mai aproape de noi, prin festivaluri şi prin deschiderea pe care o avem şi care s-a tot creat în ultimii ani. Pentru un actor e mult mai greu să ajungă să lucreze în străinătate. Regizorul are cumva o mai mare deschidere, pentru că ajunge la un festival, agentul poate veni mult mai repede pentru un regizor. Sau oamenii, producătorii îl caută pe el direct pentru un nou film, pentru un nou scenariu, dar la actori, fiind atât de mulţi.. Şi limba engleză, chiar dacă e una de circulaţie, totuşi, ca să ajungi în Anglia să faci un film şi să nu joci un est-european sau mai ştiu eu ce, trebuie să ştii limba asta la perfecţie.

Cumva, englezii – mi s-a întâmplat lucrul ăsta – sunt speriaţi de actorii care nu sunt din ţara lor şi de dorinţa asta a lor de a juca un rol normal, ca ceilalţi actori englezi. Dar agenţii aproape că nu iau actori – nu mai zic din România, dar nici din Franţa – să joace la ei în Anglia rolurile lor de englezi british… Dar eu cred că se poate totuşi. Cred foarte mult şi în drumul pe care ţi-l faci şi cariera pe care ţi-o construieşti aici, pas cu pas, dar cu ideea şi cu dorinţa de a ieşi şi-n afară.

Ca-n filme: Ai cucerit premiul pentru interpretare la Festivalul de Film de la Sarajevo. Ai crede că după un asemenea succes, se „aruncă” cu propuneri înspre tine…
Ada Condeescu: Departe de a fi aşa! Nu se aruncă! Nu primesc atâtea roluri! Nu am biroul plin de scenarii cum vedem prin filme, pentru că industria este foarte jos. Nu se întâmplă lucrurile la noi aşa cum ne-am dori şi cum ar trebui să se întâmple, dar oricum, atunci când primeşti un scenariu sau ţi se propune să joci într-o piesă de teatru, eu prefer să fiu selectivă. Adică chiar dacă nu lucrez un timp, prefer să-mi iau un proiect în care cred foarte mult. Contează şi partea financiară, bineînţeles, dar important e proiectul şi cum e scris şi cine-l regizează şi dacă oamenii care lucrează la proiectul asta cred şi ei în el, şi atunci opţiunile sunt din ce în ce mai mici. Şi eu cred foarte mult că lucrurile pe care le faci trebuie să fie aşa, parte din tine la un moment dat.

Ca-n filme: Cum a fost când ai obţinut rolul din Eu când vreau să fluier, fluier?
Ada Condeescu: În primul rând, cu foarte multă emoţie, pentru că am aflat că am luat rolul cu o săptămână înainte de a începe filmarea. Şi până a trecut, mi-a trecut bucuria, entuziasmul aflării veştii, a trecut ceva. Dar până să aflu, am dat casting aproape şase luni, timp în care mi-am tot făcut o imagine despre sociologi, despre studenţii la sociologie, despre cum ar trebui să intre un om într-un penitenciar şi să vorbească cu deţinuţii. Nu am avut timp şi de fapt nici nu prea s-a vrut să-mi fac un research aşa cum mi-am făcut pentru următorul film, pentru Loverboy. Pentru că Florin Şerban îşi dorea să păstreze ceva, aşa, foarte proaspăt. Până la urmă, ea era o studentă care intră în penitenciar pentru prima oară şi atunci lucrurile pe care le ştia erau doar teoretice şi nu practice. Nu mai fusese în practică niciodată.

Ca-n filme: Cum ţi-ai abordat personajul?
Ada Condeescu: Sunt feluri şi feluri, moduri şi moduri de a lucra la un personaj. De asta spun că aici lucrurile au fost foarte… S-au întâmplat acolo, pe platou, foarte mult. Nu repetam cu George înainte decât puţin, înaintea filmării, sau făceam nişte exerciţii pe care ni le dădea Florin, de fizicalitate. Apoi, la Loverboy, de exemplu, am lucrat cu totul altfel. Am ştiut că trebuie să fac lucrul ăsta cu aproape două luni înainte şi atunci am avut un timp de research foarte mare. E diferit modul de lucru. În iarnă am mai terminat un film, Lupu, în regia lui Bogdan Mustaţă, care va ieşi la anul, cred, şi acolo tipul de lucru a fost altfel, şi trebuie să te adaptezi foarte mult pe regizor, pe scenariu, pe cum e personajul.

Ca-n filme: Poţi să ne dai mai multe detalii?
Ada Condeescu: E diferit de tot ce am lucrat şi de ce am văzut la noi până acum, pentru că merge foarte mult pe partea fantastică. Contextul e unul real. E o fată pe care nu ştii de unde s-o iei, nu prea poţi s-o prinzi, apare, dispare, nu ştii nimic despre ea, e aşa, un soi de nălucă. A contat foarte mult felul în care mă mişcam, lucram mult pe partea de mişcare, înainte de a începe filmările, un soi de plutire. În fine, e diferit de Eu când vreau să fluier, fluier, de exemplu, pentru că acolo Ana era un om extrem de hotărât, iniţial ştia ce are de făcut şi evenimentele o luau razna. Nu pot să spun mai multe despre personaj, pentru că nu a apărut încă filmul.

Ca-n filme: Există actori care nu-şi păstrează capul pe umeri după ce dau timpuriu de succes…
Ada Condeescu: Eu, nu ştiu, mi se pare ciudat să nu te menţii cu mintea limpede, pentru că… te pregăteşti pentru lucrurile astea. Te pregăteşti dacă eşti profesionist. Şi pentru succes te pregăteşti, şi pentru cădere, adică nu poţi s-o iei razna. E ca şi cum ai un eşec şi o iei razna şi intri într-o depresie, nu mai poţi să lucrezi, nu mai poţi să ieşi pe stradă. Aşa e şi cu succesul. Adică atunci când ai succes, e normal să te bucuri de el. Să mergi mai departe cu proiectele, însă nu văd de ce nu ai rămâne cum eşti tu.

Ca-n filme: În România şi în toată lumea, de fapt, există dezbaterea asta pe tema filmului comercial versus filmul de public… Tu cum vezi lucrurile?
Ada Condeescu: Întotdeauna a fost, adică nu numai la noi a fost diferenţierea asta între filmul de arthouse şi filmul comercial. Cred că pe vremuri, toate filmele lui Antonioni şi chiar şi Bergman – un film de Bergman e foarte greu de privit în ziua de astăzi, îţi trebuie şi drag, şi răbdare, şi timp – rulau cu casă închisă, adică nu existau locuri libere la cinema. Şi atunci, deşi erau arthouse, publicul venea şi iubea tipul ăsta de filme. Unii nu-l înţelegeau, unii priveau într-un fel, alţii în alt fel, în funcţie şi de educaţie, şi de structură, de deschiderea pe care o aveau.

Dar cumva se îmbinau lucrurile astea. Adică arthouse cu comercialul, dacă vrei, entertainment. Astăzi, am observat că oamenii sunt aşa: a, e film de autor, nu merge, ne plictisim. Eu ca actor, de exemplu, prin meseria mea, trebuie să văd tot. Trebuie să găsesc lucruri bune şi importante sau care să mă ajute, să mă emoţioneze, în toate filmele. Ca regizor şi ca actor trebuie să găseşti un echilibru între lucrurile astea. Nu poţi să faci film pentru cinci oameni, dar totuşi trebuie să găseşti… Sau poţi să faci, dar atunci eşti extrem de limitat. Eu, cel puţin, nu-mi doresc lucrul asta, deloc. Eu aş vrea să fac un film care să meargă la Veneţia sau la Cannes sau la Berlin şi apoi să ruleze în cinema pentru trei luni şi oamenii să se bucure de el şi publicul să vină.

Ca-n filme: Există vreun personaj care te-a impresionat în mod deosebit?
Ada Condeescu: Ioana d’Arc. Xena Prinţesa Războinică. Am văzut aici un afiş cu Gladiatorul şi de asta mi-am adus aminte. Totdeauna mi-au plăcut aşa filmele astea de război, cu lupte, cu Troia. Nu, nu-mi vine acuma neapărat unul, dar au fost foarte multe. Întotdeauna am luat câte puţin din fiecare. Şi la actorii pe care îi vedeam în roluri. Luam aşa, de aici ce-mi place, de aici ce-mi place. Niciodată nu a fost unul, exact ăla care să fie model, idol.

Ca-n filme: Ai vrea să joci o prinţesă războinica?
Ada Condeescu: Da, sau chiar un războinic, nu mi-ar fi teamă. Mi-ar plăcea să joc ceva care să-mi aducă… o meserie sau un context istoric. Ceva care să mă ajute şi pe mine să cresc ca actor, să descopăr lucruri noi, îmi place să inventez lucruri, să creez. Nu prea-mi place să mă joc pe mine sau să fiu eu în situaţia respectivă. Îmi plac rolurile de compoziţie. Îmi place să fie ceva cât mai departe de mine. Ar fi orice, până la urmă, de la roluri de avocat la roluri de îndrăgostită naivă, oricum compoziţie, asta vreau.

Puteţi vedea aici ediţia de duminică a emisiunii „Ca-n filme”