Note de lectură: „Actoria în cinema”, de James Naremore

0
257

În domeniul subțiratic al teoriei de film din România, Editura Tact mai salvează aparențele: borne teoretice (cele două tomuri despre cinema ale lui Gilles Deleuze), cărți de pionierat (antologiile Politicile filmului și Filmul tranziției), contribuții ascuțite asupra creației recente de la noi (strălucitul volum Incursiuni fenomenologice în noul film românesc, semnat de Christian Ferencz-Flatz) – toate au apărut în colecția Cinemag a Editurii Tact.

Din vară, oferta pare că a apucat-o și pe calea racordării cu studiile de film occidentale, care adesea operează cu un instrumentar ideatic aflat încă în fașă la noi; primul volum în această direcție îl constituie Actoria în cinema, al lui James Naremore, publicat inițial în 1988.

De la Naremore – cunoscut teoretician de film și literatură american – mai citisem doar lucrarea sa ulterioară actoriei: More than Night. Film Noir in its Contexts, ce cuprinde probabil paginile cele mai solide și mai „defintive” care s-au scris vreodată despre filmele noir. Câteva pasaje din acea carte alese aleatoriu sunt suficiente pentru a-ți forma o impresie durabilă asupra scriiturii lui Naremore: erudită, punând în joc o fină argumentație, preocupată mai puțin de stilistică și mai mult de epuizarea conștiincioasă a tuturor pistelor de reflecție posibile.

Dar Actoria nu e More than Night, căci ținta sa este mult mai volatilă; de fapt – poate datorită titlului provocator, implacabil – pare tentant în primă fază să spui ce nu este cartea asta. După cum avertizează și autorul, Actoria nu e un manual de joc actoricesc – în schimb, este o inițiere în aspecte de ordin teoretic presupuse de conceptul de actorie, care se adresează mai cu seamă celor de pe margine, iar nu practicienilor. De asemenea, nu e nici o istorie exhaustivă a jocului de pretutindeni, din toate colțurile lumii – ci se concentrează asupra tradițiilor occidentale, preponderent nord-americane. Și, în fine, nu e o rețetă care să funcționeze în orice situație. Să mă explic: din scurta mea îndeletnicire cu critica de film a reieșit limpede că, mai presus de orice, actorii sunt o nebuloasă; adesea e greu de spus ce face ca o interpretare să fie reușită sau nu. Cartea lui Naremore nu oferă o explicație la această problemă, sau cel puțin nu una general valabilă – în cazul în care ea ar exista –, ci doar puncte de reper, sprijinite de o seamă de studii de caz care au făcut dată în istoria cinema-ului.

Și atunci, ce este cartea de față? În primul rând, este o nuanțată istorie a stilurilor de joc puse de-a lungul timpului în slujba cinema-ului. Naremore consacră suficient spațiu manierei stanislavskiene, care continuă să fie la fel de influentă și azi, mai ales în filmul mainstream – și cea cu care suntem în mod sigur familiarizați. Dar argumentația teoreticianului permite să înțelegem resorturile intime care au condus, în anumite cazuri (Bertolt Brecht e cel mai cunoscut exemplu, dar și Meyerhold ș. a.), la depărtarea de realismul teoretizat de Stanislavski, care plasa în centru identificarea dintre actor și personaj: faptul că reprezentarea naturalistă cauza camuflarea proceselor ideologice.

Cu alte cuvinte, când un spectacol devine prea „antrenant”, acesta – considera Brecht – împiedică generarea unei evaluări critice din partea spectatorului cu privire la conținutul prezentat. Crezul materialist al lui Brecht, conform căruia schimbarea în societate e posibilă, iar teatrul epic are un rol fundamental în acest proces, conducea firesc la dorința de a trezi conștiința politică a fiecărui spectator – de aici și toate disrupțiile din spectacolele sale (pancarte care să indice pur și simplu locul acțiunii în defavoarea unui decor realist, dar mai ales un stil de joc crispat, „alienat”, doar în aparență amatoricesc, care să blocheze dintru început identificarea cu personajul).

Sigur, Stanislavski și Brecht sunt doar principalii poli ai unor tradiții de joc opuse. Dar Naremore are grijă să detalieze și alte ramuri ale actoriei, azi mai puțin vizibile – de exemplu, pantomima și gesturile codificate, ale căror precursor a fost François Delsarthe. Scrierile acestui elocuționist de secol XIX au generat un mod de joc mai economicos – un anume gest, și doar acela, pentru o anumită emoție –, dar și o primă inițiere în abordarea semiologică a actoriei – ideea că un semn corespunde unei expresii.

Odată ce Naremore e sigur că cititorul a acumulat acest bagaj teoretic, poate trece la analiza punctuală a șapte interpretări esențiale din epoca de aur a cinema-ului mainstream. Selecția lui Naremore este fatalmente subiectivă și incompletă, dar acoperă chiar și așa un segment istoric important – de la nașterea cinema-ului de studio hollywoodian, la apogeul său în această formă standardizată, iar mai apoi până spre anii când lucrurile încep să decadă. Această parte a cărții se deschide cu un capitol despre Lilian Gish în True Heart Susie, al lui Griffith (1919) și culminează cu analiza interpretării lui Cary Grant din North by Northwest (1959).

Numele invocate de Naremore sunt desigur importante – Marlene Dietrich, James Cagney, Katharine Hepburn –, dar interesul ce li se acordă e motivat, la o privire mai atentă, nu doar de aura lor de star, ci și de anumite idiosincrazii din jocul acestora: Chaplin, bunăoară, prin jocul său aproape brechtian – într-atât putea să pară de exagerat uneori, tocmai pentru a demasca „teatrul” pe care îl jucăm zi de zi unii cu ceilalți; sau Marlon Brando în On The Waterfront, livrând o performanță programatică pentru ce a însemnat Actors Studio – un joc, s-ar zice, hiperrealist, care generează o impresie de autentic grație unor inserții minore: ticuri, bâlbe diverse etc.

În fine, cartea se încheie cu două ample studii dedicate unor filme ilustrative pentru paleta de opțiuni cu care actorul poate aborda chiar și o aceeași scenă din film: Rear Window (1954, r. Alfred Hitchcock) și The King of Comedy (1982, r. Martin Scorsese). Acestor două filme remarcabile tocmai prin felul inovator în care alătură registre de intensitate a jocului complet diferite – de pildă, în Rear Window, James Stewart interpretând minimal, aproape brechtian din scaunul în care e înțepenit vs Grace Kelly arborând un joc mai tradițional, expansiv, spre a contrabalansa – Naremore le răspunde cu două eseuri rafinate, în care stilul său elevat își găsește pandantul umoristic, prietenos.

Deci, în concluzie, cui îi poate servi Actoria în cinema? Un răspuns bun, printre atâtea altele, ar fi: spectatorilor care au părăsit confuzi proiecția Barbarilor lui Radu Jude. Citită cu atenție, cartea aceasta îi poate face să înțeleagă că Barbarii, cu toate jocurile sale de citate și postúri teatrale, e tot cinema. Ba chiar le poate arăta cum, tocmai pentru că apelează la o tradiție respectabilă, dar mereu „în opoziție”, cea a distanțării brechtiene cu rol de a lumina provocator chestiuni de maximă importanță, e un cinema realmente mai prețios decât ce privim de-obicei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here