„Vreau să lucrez într-un loc unde filmele mele să fie începutul şi sfârşitul”

1
392
Luca Guadagnino, Marisa Berenson şi Tilda Swinton
Luca Guadagnino, Marisa Berenson şi Tilda Swinton

EXCLUSIV. Luca Guadagnino a primit vestea nominalizării sale la Globul de Aur cu Io Sono l’Amore / I Am Love ca un copil bucuros că adversarul său şi-a luat-o peste nas. Italia a preferat să trimită la Oscar, la categoria Cel mai bun film străin, o producţie cu succes în box office, La Prima Cosa Bella, de Paolo Virzì, în locul uneia pe placul criticii, dar mai puţin populară, Io Sono L’Amore, cu Tilda Swinton cap de afiş. Disputa s-a mutat de curând în presa internaţională, când Guadagnino s-a văzut parţial răzbunat de nominalizarea la Glob şi de menţionarea filmului său printre cele mai bune din 2010, în topurile unora dintre cei mai respectaţi critici anglo-saxoni, inclusiv Anthony Lane, de la „The New Yorker”.

„Nu cred că filmul e dintr-acelea care vând în Italia acum, care sunt practic dramedii despre bărbaţi incapabili să se maturizeze. Sindromul Vitteloni fără Fellini. Nominalizarea asta la Globurile de Aur e un fel de avertisment foarte serios pentru cultura italiană. Luaţi aminte! Când nu sprijiniţi lucrurile bune… atunci imaginea ţării merge în jos, în jos şi tot în jos. Au ales alt film în locul unuia primit bine pe plan internaţional, mai ales în SUA. Dar nu-i nimic. Clipa asta e minunată, iar eu sunt foarte fericit. E o zi grozavă!”, şi-a dat frâu liber Guadagnino, pentru „The Hollywood Reporter”, în ziua anunţului nominalizărilor la Glob (alături de Concertul lui Radu Mihăileanu şi alte trei titluri). Unul dintre criticii IndieWIRE sugera zilele trecute că filmul ar merita introdus la celelalte categorii ale Oscarului. Măcar Tilda Swinton, la interpretare.

Io Sono L’Amore este al treilea film la care Swinton (Oscar pentru rolul din Michael Clayton) lucrează cu regizorul italian, după experimentul Protagonists, bazat pe ideea de a improviza un film, şi The Love Factory, care mizează, din contra, pe o tehnică a detaliului bine controlată. La acest film (a avut premiera mondială la Veneţia, în 2009, în secţiunea Orizzonti, deşi presa a remarcat imediat că ar fi meritat să intre în competiţie) s-a lucrat mai mult de şapte ani, timp în care drama unei femei intrată, prin căsătorie, în înalta societate milaneză, a fost documentată şi rescrisă de nenumărate ori. În familia Recchi, regulile şi restricţiile de care Emma încearcă să se elibereze sunt nesfârşite.  Pentru acest rol, Swinton a învăţat italiană şi rusă şi s-a consultat cu Silvia Venturini Fendi, moştenitoarea celebrei case de modă şi producătoarea asociată a filmului.

Cât despre Luca Guadagnino, el trage înspre Hollywood, ca reacţie la „stilul italian” de a face lucrurile, pe principiul „Relaxează-te, e doar un film! Merge şi aşa!”.  „La Hollywood, filmele sunt începutul şi sfârşitul. Vreau să lucrez într-un loc unde filmele mele să fie începutul şi sfârşitul şi unde, dacă cer ceva ce ţine de meseria mea, să fiu luat în serios.”, explică Guadagnino în interviul pentru Filmreporter.roIo Sono l’Amore ar fi trebuit să ruleze în cinematografele din România în 2010, însă data lansării a fost amânată.

Prima întrebare şi cea mai la îndemână: cum ai ajuns să lucrezi cu Tilda Swinton?

Luca Guadagnino
Luca Guadagnino

Luca Guadagnino: O, Doamne, o să mor cu întrebarea asta de gât!! (râde) Am întâlnit-o acum 15 ani la Roma, aveam vreo 20 de ani şi voiam să fac un scurtmetraj despre William Burroughs în care ea să fie vocea naratorului. Aşa ne-am împrietenit.

Ştiu că filmul acesta a stat în pregătiri timp de 7 ani. De ce atât de mult?

Am învăţat că fiecărui film îi trebuie ani buni până să treacă de la stadiul de vis, plan, scenariu la cel de obiect concret. Pentru a înţelege cu adevărat filmografia unui regizor ar trebui să-i cunoşti toate filmele, şi pe cele făcute şi pe cele visate şi rămase la stadiul acesta. E un proces care durează. În cazul acesta, ne-a luat atât de mult timp pentru că am vrut să înţelegem foarte bine ce vrem să facem.

Documentare?

Da. Am scris mult, am tăiat mult, am gândit mult, am studiat.

Unul dintre prietenii dvs. este nepoata familiei Fendi şi mă întreb dacă faptul că o cunoaşteţi v-a ajutat la documentarea despre lumea aristocrată italiană.

Da, sigur. Când am rugat-o pe Silvia să mă introducă în lumea asta, să devin pentru o vreme un insider, a fost de acord. Ştia oamenii potriviţi.

Pentru rolul acesta, Tilda Swinton a învăţat italiană şi rusă şi se descurcă foarte bine cu ambele. A luat lecţii?

Am făcut ce-am putut mai bine, cu mijloacele pe care le-am avut. Nu e un film de Hollywood, totuşi. I-am angajat un profesor de italiană Tildei în Scoţia, la ea acasă. Tilda are multe arme secrete şi sunt aproape convins că a învăţat italiană în studenţie. Noi nu vorbim în italiană, dar dacă îi dau să citească ceva în italiană, înţelege aproape tot. Cu două luni înaintea filmărilor, a venit la Milano, unde a avut un alt profesor de italiană, apoi unul de rusă. Tot filmul a fost turnat cu un specialist în dialog pe platouri.

Tilda Swinton a avut acest rol de la început?

L-am scris pentru ea. Burghezia înseamnă să joci mereu un rol şi când această mască, această uniformă cade, spiritul iese la suprafaţă. Iar spiritul Emmei e foarte apropiat de cel al Tildei, e ea acolo, de fapt. La sfârşitul filmului, Emma nu mai este rusoaică, nu mai este milaneză, nu mai ştim ce este. Dar, la finalul zilei, e o persoană eliberată.

Faptul că eliberarea vine prin îndrăgostirea de cineva considerat inferior ei este unul dintre ploturile clasice din cinema…

Nu se simte eliberată pentru că s-a îndrăgostit, ci pentru că înţelege că trebuie să continue comunicarea secretă pe care o are cu fiica sa, care pleacă. Acest dialog secret este cu ea însăşi, nu cu el. El, ca bărbat, e un bucătar, deci o figură feminină, într-un anume fel. Nu e dragoste, în sensul acela. Ea înţelege mascarada vieţii ei nu prin dragostea pentru un bărbat, ci printr-o serie de elemente: maternitate, mâncare, natură. Altfel, am fi adus în rolul bucătarului un tip extrem de arătos şi am fi pus camerele pe el. Unii jurnalişti italieni au zis că bucătarul nu li s-a părut suficient de atrăgător. Mie însă mi se pare! Nu am vrut o păpuşă masculină (râde).

Filmul acesta este despre reguli şi coduri şi despre oameni care aleg să le urmeze sau să asculte de spiritul propriu.

De ce Io Sono L’Amore?

Poate pentru că ea este iubirea.

Într-un interviu pentru „The Hollywood Reporter” spuneai că vrei să lucrezi mai mult cu Tilda Swinton şi la Hollywood. Despre ce proiect e vorba?

Am citit cartea „Auntie Mame”, de Patrick Dennis, şi mi se pare grozavă. Un remake cu Tilda Swinton ar fi excelent! Eu şi Tilda vom avea discuţii cu cei de la Warner Bros. pentru drepturi, pentru că ei le deţin. L-aş face în cel mai pur stil hollywoodian, glamourous, amuzant şi mainstream. Simt nevoia, pe măsură ce înaintez în carieră, să lucrez într-un sistem foarte bine pus la punct, care funcţionează ca o maşinărie şi în care munca ta să fie extrem de serioasă. În Italia, de fiecare dată când lucrez şi devin obsedat de anumite detalii care trebuie puse la punct, mi se spune tot timpul acelaşi lucru: „Relaxează-te, e doar un film! Merge şi aşa!”.

La Hollywood, felul în care fac filmele… Nu ştiu, acolo filmele sunt începutul şi sfârşitul. Vreau să lucrez într-un loc unde filmele mele să fie începutul şi sfârşitul şi unde, dacă cer ceva ce ţine de meseria mea, să fiu luat în serios. Şi marea idee a Hollywood-ului a fost, dintotdeauna, aceea a prototipului, nu a formulei. Spielberg, de exemplu, Soderbergh, Wes Anderson, toţi aceşti tipi talentaţi susţinuţi de studiouri foarte puternice. Nu vreau să-i vorbesc de rău pe colegii mei actori din Italia, dar varietatea de performeri în industria anglo-saxonă este uluitoare.

Totuşi, un sistem ca acesta nu ţi-ar limita foarte mult libertatea ca autor?

E o întrebare bună. Aş încerca să găsesc o cale de dialog, de compromis. De pildă, There Will Be Blood. E exemplul perfect de film de autor regizat în interiorul sistemului. Ştiu, e ambiţios ce vreau eu, e dificil, poate chiar o greşeală. Ca regizor însă, cred că trebuie să lucrezi acolo unde ai tot ce îţi trebuie, cu oameni care vorbesc pe limba ta.

Revenind la film, Casa Fendi a avut un cuvânt de spus în tot ce înseamnă costume şi decoruri?

Silvia Fendi este producător asociat al filmului şi când discutam despre cum ne vom îmbrăca personajele, am decis că Tilda Swinton va avea o garderobă nu adusă din magazinele Fendi, ci croită special pentru ea de designeri, printre care şi Ralph Simmons. Hainele înseamnă psihologie şi am ţinut foarte mult la asta. Toţi bărbaţii din familie sunt îmbrăcaţi de Fendi. Nu poţi să faci un film la un asemenea nivel şi să nu ai haine pe măsură. Toate cămăşile au iniţialele personajelor pe ele, până şi lenjeria a fost croită special pentru fiecare dintre ele. Ei trebuiau să se simtă perfect în ele. Din secunda în care unul dintre ei îmbrăca un costum, devenea o altă persoană. Designul de costume mi se pare foarte important aici, şi nu numai, pentru că eşti ceea ce porţi.

La un moment dat, personajele se uită la un film…

Philadelphia, cu Tom Hanks şi Denzel Washigton.

De ce tocmai filmul acesta?

Pentru că îmi place la nebunie Jonathan Demme şi pentru că titlul filmului meu a venit de acolo.

Nominalizările la Globurile de Aur: suspecţii aşteptaţi

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here