Love, love will tear us apart. Again! – „La vida de los peces”

1
275

***La vida de los peces/ Viaţa peştilor intră în cinematografe de vineri, 13 ianuarie. La TIFF, a fost unul dintre filmele care s-a lipit cel mai tare de inimile cinefililor. Iată şi cronica unuia dintre cei mai buni bloggeri de cinema de la noi – Cinesseur.

Dacă nu-l priveşti cu sufletul, mai bine îţi vezi de (altă) treabă. La vida de los peces ţinteşte din prima până în ultima lui secundă acel corpus invizibil* pe care Inarritu s-a gândit să-l pună personal pe cântar pentru a vedea dacă îi ies şi lui tot 21 de grame, precum specialiştilor. I-au ieşit! Poate n-ar trebui să spun atât de direct: şi dacă vrei să-l priveşti altfel, n-ai de ales! Fiindcă filmul e însufleţit, dincolo de subiect, de o splendidă discreţie în frazarea imaginii şi de un tact desăvârşit în măsurarea şi asamblarea banalelor felii de viaţă ce palpită sub ochii noştri.

Matias Bize, din CV-ul căruia am mai văzut En la cama, îmi pare a fi un cineast intimist, un cineast fascinat de o spaţialitate bine definită în care personajele, măcinate de trăiri interioare intense, ezită, evită, se tem să spună ce simt. Iată motivul pentru care, pe măsură ce povestea din La vida de los peces înainta, comparaţia cu In the Mood for Love devenea tot mai frapantă. Şi zic aşa: Bize ştie, aproape la fel de bine ca Wong Kar Wai, că atât sentimentele nerostite, lăsate prea mult la macerat, cât şi sentimentele exprimate poticnit, în cuvinte alese cu stângăcie, precum şi tăcerile ce se aştern între aceste rateuri sau pauze de comunicare, au un potenţial cinematografic uluitor. Tot ce ai de făcut ca regizor e să capitalizezi acest potenţial.

Lucru care aici se întâmplă, chiar dacă există o diferenţă majoră între cei doi: în timp ce WKW ne împiedică să ne identificăm cu protagoniştii, din raţiuni pe care nu le-aş explica aici, Bize (co-autor al scenariului), bizuindu-se pe ştiinţa sa de stingere şi aprindere a ritmului, ne pune în situaţia de a fi ca şi când. Ne oferă pâinea şi cuţitul autoreferenţialităţii. Prin subiect şi prin imagine. Camera se mişcă silenţios, nu are sisteme de referinţă, pune magistral invizibilul în ecuaţie, amplificându-ne senzaţia de imediateţe, de proximitate. Personajele nu sunt iscodite, zoom-ul nu se năpusteşte asupra lor.

Sunt secvenţe întregi în care Beatriz (Blanca Lewin) şi Andrés (Santiago Cabrera) sunt filmaţi prin peretele translucid al unui acvariu în care tot felul de peşti multicolori baletează care încotro aşa cum şi ei îşi deapănă – incoerent, poticnit – destrămarea spre care i-a împins decizia de a se despărţi – temporar, credeau ei – în urmă cu opt ani. Între timp, ea are doi copii şi un soţ de care nu o mai leagă nimic, iar el un avion de prins peste nici 12 ore, un avion spre viaţa croită în altă parte a lumii. Prietenii, cei care l-au invitat la petrecerea asta de unde trebuie să plece, îl invidiază (e liber, are un job fain şi, în comparaţie cu ei, îmbătrâniţi prematur, el nu-şi arată vârsta), însă numai în pielea lui să nu fii! E sub acelaşi acoperiş cu femeia pe care o doreşte dintotdeauna, ea e hotărâtă să se extragă din matrixul în care nu-şi găseşte locul, „atunci să mergem” îşi spun, drumul spre uşă nu poate fi atât de lung…

Citeşte integral cronica pe Cinesseur.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here