Autor: Andreea Pătru
Primul film de lungmetraj al regizorului Myroslav Slaboshpytskiy, „The Tribe”, are loc într-o şcoală pentru surdo-muţi, iar povestea este spusă exclusiv prin intermediul limbajului semnelor, spectatorii fiind independenţi în receptarea ei. Marele câștigător din 2014 de la Semaine de la Critique spune povestea unui adolescent care se transferă la o astfel de școală şi este atras de un grup rebel de prieteni, în mod specific de Anna, care este prostituată de colegi pentru plăcerile şoferilor de tir.
Un trib este o formă de organizare economică și social-politică primitivă, constând dintr-o grupare care are limbă și credințe comune și se supun autorității unui șef ales. După inițiere, nou-venitul face un lucru de neconceput: răstoarnă ierarhia grupului făcând o obsesie pentru una dintre fete. Societatea în care grupul de surdo-muți de la internat trăiește, este una lipsită de orice formă de afectivitate. Sentimentele sunt condamnate și nu pot decât să tulbure echilibrul, deși disfuncțional, al infracțiunilor comise. Tribul e un mecanism bine uns de nelegiuri de toate felurile: prostituție, proxenetism, violență, furt, fals în acte, corupție, chiar crimă, care în anormalitatea lor, devin prin repetiția obsesivă a camerei – amorale și implicit normale în această organizare microsocială a răului.
Naturalismul amintind de Noul Cinema Românesc, planurile secvență de o intensitate dramatică susținută de o violență reală a cadrului, acompaniată doar de sunete ambientale, poate deveni obositor, însă violența în acest fel este: periodică, iar asta ajută la construirea suspansului. Slaboshpytskiy nu e un lup moralist, el nu arată niciodată cu degetul depravarea internatului în care se desfășoară acțiunea, nu se apropie nicio clipă de personajele sale pentru a insista asupra traumei prin care trec oamenii hipo-acuzici. Convenția declarată de la începutul filmului, pe care fie o accepți și te urmărește până la finalul filmului, fie o consideri pretențioasă și superficială pentru a construi o imagine dură, șocantă, este de fapt cea care conduce tot demersul imagistic. Despre sentimente puternice, emoții umane primare ce conduc la acțiuni extreme, nu se pot replica tirade și monoloage pline de sens. Omul primar, lipsit de aparențele pe care procesul codificării și decodificării în limbajul comunicării verbale umane îl are, acela de a materializa ceea ce este incomunicabil în mintea sa, este un om condus de impulsuri, de pasiune, pentru care convențiile societale care ne conduc pe noi, cei lipsiți de handicap, nu există.
Tinerii societății tribale nu diferă cu nimic de cei așa-zis normali, ei trăiesc după regulile societății pe care și-au construit-o. Filmul lansează de fapt o idee provocatoare: dacă Wittgenstein n-a avut dreptate și propozițiile noastre chiar nu ilustrează realitatea, dacă “Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele” e o afirmație contrazisă? Pentru că în lipsa unei corespondențe, de fapt toată comunicarea noastră interpesonală s-ar traduce într-un dialog al surzilor. Cu toate acestea, ei și-au găsit un canal de comunicare prin care să se înțeleagă: limbajul semnelor, mult mai visceral și mai adecvat interiorității noastre. Dacă „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”, atunci Myroslav Slaboshpytskiy reușește să traducă în imagini cinematografice incomunicabilul, emoțiile cele mai pure și în același timp primitive.
Regizorul face din trib un documentar observațional: el nu se apropie de personaje, la fel ca documentariștii TV ce păstrează distanța față de băștinașii priviți ca o ciudațenie. Este vorba despre o poveste a gesturilor şi a trupurilor în mişcare, spectatorul fiind hipnotizat de atitudini fizice şi corporale, ilustrate prin alternanța cadrelor fixe cu planuri-secvență lungi. Internatul este o rezervație cu reguli proprii, o enclavă într-o lume normală, unde violența este predictibilă prin limbaj. Oamenii tribului acționează, fără avertismentele limbajului verbal. Dezbaterea nu este asupra destinului limbajului cinematografic, nu discutăm despre nicio revenire la filmul mut sau schimbare din temelii a formelor și expresiilor filmice. Ce aduce nou Tribul este modalitatea de raportare la umanitate și la emoțiile ei cele mai puternice: ura, dragostea, lăcomia. Limbajul anxietății, al dorinței, al puterii, al sexului, este universal.
Comparat cu filmele mute, de fapt Tribul se deosebește de ele adoptând un limbaj diferit. Filmul mut este un film al mimicii, al exagerării, uneori semi-textual prin cartoanele afișate, pe când Tribul este un film despre imposibilitatea exprimării unui grup exclusiv. Nu trebuie să uităm de sunetul diegetic care dă corporalitate filmului. Este un film lipsit de dialog, dar care prin sunetul ambiental separă publicul de tribul celor surdo-muți, înregistrat la filmări și nu adăugat în post-producție. Avansând ideea lui Christian Metz conform căreia sunetul poate fi obiect aural autonom, atunci separarea celor 2, a sunetului de imagine, pare posibilă. Cu toate acestea, Myroslav Slaboshpytskiy nu este atât de radical, sunetul inerent al obiectelor, zgomotul bătăilor repetate, foșnetul frunzelor, trântitul ușilor, gemetele sexului, sunt toate părți a lumii spectatorului, care în Tribul se transformă în voyeur aural. De aceea poți să și închizi ochii, asistând la repetitivitatea unora dintre scene, pentru că sunetul diegetic ne asistă pe noi, cei cu dizabilități în lumea semnelor pe care nu le înțelegem. Regizorul nu face apologia unui mediu strict vizual, ne oferă plăcerea voyeurism-ului auditiv așa cum în scena crimei din “The Conversation”, personajul ascultă sunetele crimei, care îl copleșesc și încearcă să le abolească prin aprinderea televizorului ca zgomot de fond.
Analogiile sunt multiple: suspansul lui Haneke, amestecul de lentoare de Nou Val Românesc cu acele cadre lungi și largi de factură rusească, duritatea scenei de avort și primitivismul ei vecin cu „4,3,2” -ul lui Mungiu… însă trebuie remarcată originalitatea regizorului ucrainian de a își construi un limbaj propriu. Tribul este ca o piatră neșlefuită și este o reușită în imperfecțiunea ei, pentru că este mai pură și mai apropiată de ceea ce înseamnă limbaj cinematografic. Asemănarea cu cinema-ul mut este o falsă analogie, desigur s-au făcut multe filme ce omagiază cinema-ul mut, vezi popularul „The Artist”, dar The Tribe nu este unul dintre ele.
Unicitatea demersului pe care îl face ucrainianul rezidă și în lucrul cu actorii. Marii actori ai filmului mut au fost mari artiști ai pantomimei, maeștrii ai expresivității, pe când actorii hipoacuzici nu joacă niște personaje de o expresivitate teatrală și exagerată pentru a combate carența sunetului, ci sunt niște oameni care se exprimă cu toate mijloacele lor, cu tot corpul lor, pe care îl folosesc diferit de oricare dintre noi. Iar acela este Tribul căruia niciunul dintre noi nu poate să-i aparțină.
Naturalismul imaginii este dat și de experiența directorului de imagine, un autor remarcabil de documentare. Mediul ales pentru a exprima fascinanta lume închisă a celor care nu aud este cel mai potrivit, nu există apropiere nici măcar în încadrare pentru că receptarea nu este posibilă. Sigur, despre abuzurile din minoritatea surdo-muților au vorbit și filme precum „La Voz de los Silenciados”, însă împrumutând metodele unui cinematograf de mult apus, pentru a îi aduce un omagiu. Tribul nu încearcă să dea voce acelora care nu o au, ci folosește exact metoda lor pentru a crea altceva, fără să judece.
Asemănat adesea cu cinema-ul rus, deși vorbit, Tribul este un „Dogtooth” cu surdo-muți, ceva mai simplu, cu un ritm sacadat, redus la esențial, primitiv, dar autentic precum societățile închise la care face referire.
