Note despre NexT (2)

1
561

Calupul al patrulea de scurtmetraje din competiție este foarte generos. Voi începe cu reuşita unei regizoare de origine română, Anca Miruna Lăzărescu, ce a prezentat în festival Apele tac. Filmul se axează pe tentativa de a trece granița în Iugoslavia a trei personaje, doi bărbați şi o femeie, în timpul comunismului. Cum comunismul a ajuns foarte în vogă pentru circuitul festivalier internațional, e bine să tragem puțin aer în piept: Lăzărescu execută, de fapt, un film construit pe convențiile unui thriller, pe care nu numai că le mânuieşte admirabil dar, în acelaşi timp, le şi “răsuceşte” un pic. Calea pe care alege să meargă este cea a abordării realiste.

În film există, de pildă, mult-uzatul clişeu al trecerii unor fugari de un paznic înarmat: momentul acela nu are efectul scontat, deoarece nu reuşeşte să construiască o amenințare suficient de puternică, însă personajele sale (un tânăr rătăcit în armată pe post de ofițer de graniță, un neamț care fusese întemnițat şi al cărui trup arată precum al unui soldat trecut prin război, şi prietenul său – un tip prietenos şi gălăgios jucat de Andi Vasluianu) sunt suficient de credibile ca să defamiliarizeze puțin această formulă. De asemenea, există un moment de mare suspans: cel al trecerii Dunării înot, în care tăcerea rareori a fost atât de sumbră şi amenințătoare, iar în mijlocul ei răsare şi o replică de un umor negru absurd (nu am s-o spun, deoarece momentul e prea bine construit ca să-l stric).

Primul din calup a fost britanicul Baby al lui Daniel Mulloy (noroc că nu-i Phil Mulloy!), o dramă tulburătoare despre o femeie ce se lasă sedusă de un bărbat care tâlhărise o tânără. Ea – retrasă, închisă, furioasă, el – jovial, fac un cuplu-clişeu până la un anumit punct. Dar marea reuşită a filmului, pe lângă acuratețea observațiilor umane pe care le face, este abilitatea cu care se joacă cu aparențele: în final, aflăm că ea este seropozitivă (dezvăluire venită oarecum de prisos, după ce am aruncat o privire destul de lungă în camera ei cu rafturi întregi de pastile şi calendare pe pereți), iar el – un familist sărac. Filmul explorează ezitarea patologică a fetei singure care, până în momentul actului sexual, ar vrea să îi transmită virusul partenerului ei (şi totuşi nu ar vrea – îl întreabă dacă are un contraceptiv). Poate că această explorare nu e suficient de profundă, dar filmul este un obiect interesant.

Am mai văzut La neige cache l’ombre des figuiers, o dramă cuminte, dar destul de emoționantă despre sentimentul de dezrădăcinare a unui inginer imigrat în Canada, care trebuie să-şi câştige existența printr-o umilitoare slujbă de poştaş; israelianul First Aid – o comedie cu accente erotice despre sexualitatea vulcanică a unei femei încă îndrăgostită de ceea ce pare a fi fostul ei soț sau iubit (un alt scurtmetraj remarcabil); iranianul Ask the Wind – despre o tânără care, în urma unei nefericite coincidențe, ajunge cercetată de autorități pentru că a fost văzută cu capul descoperit; sumbrul, dar provocatorul Diane Wellington al lui Arnaud des Palières, un documentar interesant, care porneşte de la nişte imagini cu viața de zi cu zi ai locuitorilor unui orăşel din Dakota de Sud, pentru a spune povestea dispariției unei adolescente.

Trecând la alt capitol, seminarul de critică de film de astăzi a fost pe tema “Cum poate un tânăr să devină critic de film”, la care au participat Marian Masone, Sydney Levine, Boyd van Hoeij, Paul Brunick, Jacky Goldberg şi (de pe meleagurile autohtone) Andrei Gorzo. E primul seminar de acest gen la care am fost vreodată şi, cu toate că nu mă tenta deloc subiectul (atâta timp cât nu mă consider critic de film şi nici nu mă interesează să devin în viitorul apropiat), s-au vehiculat multe idei despre ce ar trebui să facă un critic în munca sa, despre relația sa cu publicul, despre pârghii pe care le-ar putea folosi proaspeții absolvenți ca să se apuce de meserie.

Referitor la acest ultim capitol, am avut partea realist-autohtonă (Gorzo) şi partea idealist-occidentală (restul, a căror singură sugestie valabilă a fost networking la nivel european). Din punctul meu de vedere, în România nu prea are sens să te apuci de această profesie. Nu vreau să sun aşa prăpăstios, dar într-o țară lipsită de cultul filmului (nu zic cultură în domeniu, asta ar fi prea wishful thinking) şi al criticii de film, meseria s-ar preta ori celor chiar extraordinar de pasionați, ambițioşi, ori masochişti (sau, poate, toate la un loc). Una peste alta, ce a fost de apreciat a fost varietatea de concepții (invitații pesemne erau formați în şcoli diferite, cu gusturi total diferite) şi pertinența argumentelor în sine (cine a fost la dezbaterea de la Bună! Ce faci? ar trebui să sesizeze diferența).

***Sesizări şi reclamații: andrei.bangu@gmail.com 🙂

Note despre NexT (1)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here