Autor: Anca Fronescu

CORESPONDENȚĂ DE LA NEW YORK. După articolul despre dezbateri, e rândul filmelor de la Tribeca Film Festival. Încep cu unul văzut la un screening pentru public. Așa cum am spus deja, tot cu publicul a fost mai bine. În primele zile, m-am așezat în fiecare dimineață în toate sălile pentru presă și am văzut vreo 10 – 11 filme. De-abia a treia zi am văzut primul film cu public, sâmbătă seara – un documentar despre Alice Cooper: Super Duper Alice Cooper. Regizorul invitat, un canadian tânăr și înalt cu plete lungi, Reginald Harkema, emana emoție și încântare. Filmul e scris și regizat de trei oameni: Scott McFayden și Sam Dunn sunt ceilalți doi.

Nu mă așteptam să râd și să mă simt atât de bine la un film despre un spirit atât de complex și încercat (și, normal, tot weekend-ul am ascultat Alice Cooper cu sfințenie). La final, Reginald spunea că animația folosită și faptul că protagoniștii nu apar în carnea și oasele lor bătrâne în film, ajută la impactul ăsta pozitiv. Rămâne un film despre o legendă rock, o legendă captivă propriului ei „monstru” – un om bântuit de tot felul de stări și substanțe. Filmul este, așadar, un „doc opera” – un documentar ce combină material de arhivă cu animație și rock opera.

La petrecerea de după, Alice Cooper și–a făcut și el apariția, impresionând prin zen-ul pe care îl emana. La premiera din festival a rămas în afara luminii reflectoarelor (ca un rock star care se respectă). Un alt film cu temă muzicală, încă in the making, prezentat în varianta de producție, îl are ca protagonist pe James Brown.

Filmul cu Alice Cooper mi-a redat energia la Tribeca, în primul weekend. Mă cuprinsese o stare ușoară de neliniște, căutam filme care să mă miște suficient de tare încât să mă așez să povestesc despre ele. Și nu se mai întâmpla o dată. Îmi tot spuneam sunt la Tribeca, la New York of all places, orașul ăsta respiră film la fiecare doi pași. Căutam și poveștile newyorkeze pe ecran și ceva nu făcea click. M-am decis atunci să las festivalul să mă cucerească; să îl las să se desfășoare și să culeg ce pot din experiența asta.

Viața în gașcă

Primul film newyorkez care m-a cucerit cu totul e un hibrid de documentar și ficțiune, Five Star. Regizat de Keith Miller, aflat la al doilea lungmetraj, Five Star e povestea lui John, un tânăr crescut fără tată (legenda urbană spune că a fost răpus de un glonte când fiul era încă mic) și a lui Primo, membru în gang-ul Bloods încă de la vârsta de 12 ani, atât în film cât și în realitate, strada fiind tot ce cunoaște mai bine.

Povestea lor e lipsită de stereotipii, filmul nu obosește deloc, până la final. Îți arată cu intensitate veridică viața unui membru al unei găști, cu familie și copii, într-un apartament (în care sincer m-aș muta și eu, la cât de luminos și colorat e), și nu te lasă să idealizezi, dar nici să pui oamenii în cutiuțe. Iar puștimea din el e o bucurie de urmărit. Plus, să nu uit să dezvălui numele complexului unde locuiește: Walt Whitman. Din păcate, filmul încă nu are distribuitor. Sper să-și găsească.

Să mai rămânem un pic în Brooklyn, cu filmul Loitering with Intent, regia Adam Rapp (om de teatru, cineast și romancier). E povestea a doi scriitori care se retrag într-o casă (de vis, din pădure) de lângă NY, ca să scrie un scenariu, că s-a ivit o ocazie bună… Sigur că nu decurge tot conform planului; apare sora unuia din ei, Marisa Tomei, care fuge de iubit (Sam Rockwell), și filmul devine o comedie romantică plăcută și caldă, bună de văzut într-o seară de vară. Discuțiile au destul miez, iar atmosfera de vară, departe de furia orașului, aduce cu cea a unui sat francez de la malul mării.

 

Ciudată e dragostea

Un alt film newyorkez, pe care l-am ratat la Berlinală, (am prins doar conferința de presă) e Love is Strange, în regia lui Ira Sachs. La Berlin țin minte că a declarat că și-a descoperit una dintre actrițe văzând-o cu coada ochiului cum vâjâia pe stradă pe un skateboard (și îi trebuia o skateriță). L-a pus pe unul dintre asistenți să fugă după ea, tipul a prins-o din urmă după ce a alergat o bucată bună, i-a pus întrebarea gâfâind, iar ea s-a ales cu un rol mic.

Love is Strange explorează viața a doi bărbați care trăiesc de peste 30 ani împreună. Pentru că decid să se căsătorească, unul dintre ei își pierde slujba. Ben (Alfred Molina) e profesor la un colegiu catolic și decizia de demitere e irevocabilă și imediată. Prin urmare, cuplul trebuie să se mute, nemaiputând să-și permită locuința. Familia și prietenii se oferă să ajute. George (John Lithgow), pictor, se mută la o familie de prieteni în Brooklyn (mama familiei în cauză e Marisa Tomei), iar Ben rămâne în același bloc, se mută pe canapeaua unui nepot, până găsesc un loc doar pentru ei.

Filmul te introduce subtil în viața lor și începi să resimți treptat toate implicațiile unei asemenea demolări de intimitate. Te pune pe gânduri, îți dezvăluie emoții fragile, vorbește despre delicatețea iubirii, și a iubirii la bătrânețe, despre firescul și nefirescul unei relații long term care, într-o situație de criză, se hrănește și mai mult din ce a făcut-o în primul rând să dăinuie, și anume: dragoste.

 

Casa copilăriei, o sinagogă românească

În secțiunea scurtmetraj, au rulat două filme care mi-au rămas dragi. Și anume din One Year Lease, al lui Brian Bolster, din secțiunea City Limits. Mai bine zis, nu o să uit vocea de pe answering machine a unei femei care, timp de un an, sună și lasă mesaje (de la amuzante la iritante) pe telefonul chiriașilor ei (mereu în același apartament), având fel și fel de lucruri spus: de la pisici la saci de gunoi, de la chei și dușuri, la musafiri și mâncare.

Filmul nu durează decât 11 minute, e un documentar, înregistrările sunt pe bune, și – nu numai pentru cei care au avut vreodată de–a face cu un landlord în NY – reușește să comprime tot ce înseamnă să ai de dat socoteală mereu (mai ales când nu ai de ce) cuiva care nu te lasă în pace. Vocea spune uneori chiar mai multe decât mesajele în sine (nici ele însă nu lasă mult loc imaginației).

Scurtmetrajul care m-a surprins a fost 70 Hester Street, al lui Cazimir Nozkowski. Filmulețul e povestea casei în care a copilărit, titlul e adresa. Spațiul superb, cu colțuri de sunet și lumină ce pentru el însumează copilăria, se dezvăluie a fi o fostă sinagogă românească. Devenită și spălătorie, și depozit de vopsele la viața ei, sinagoga i-a găzduit pe artiștii părinți ai lui Cazimir din 1967 până în iarna lui 2012. NY Times a scris despre spațiu la finele lui 2012.

Filmul reușește nu doar să lase să transpară farmecul acestui spațiu în sine (care prin atmosferă, istorie, înfățișare e remarcabil), ci și să evoce nostalgia (fără a deveni siropos) pe care fiecare dintre noi o poate simți la un moment dat, legat de casa copilăriei.

Altă serie de scurtmetraje care mi-a plăcut a fost cea intitulată Handle with Care. Cred că Phone Call e cel mai puternic dintre ele – a câștigat și premiul secțiunii. Filmul urmărește conversația telefonică a unei tinere social worker, într-un sistem de asistență telefonică, cu un domn (presupui că e în vârstă) aflat într-un moment de criză.

 

Jazz și spionaj

Alt documentar care mi-a plăcut (și care a luat Premiul Publicului) a fost Keep on Keepin’ On, al lui Alan Hicks. E povestea lui Clark Terry, renumitul trompetist și legendă jazz (a cântat cu Dizzie Gillespie, Duke Ellington, Count Basie, i-a fost maestru lui Quincy Jones, toți mai-marii jazzului îl venerează) și a copilului/tânărului minune Justin Kauflin, pianist, căruia îi este mentor (chiar dacă nu ăsta e cel mai important detaliu legat de el, trebuie știut că Justin e orb).

E un portret echilibrat a două talente greu de măsurat în cuvinte. Unul fragil, ca urmare a vârstei și a sănătății precare, celălalt tânăr, senin, plin de har, însă și de emoții care îi pot juca feste. E povestea unui drum deja parcurs, și a unuia încă la început, a împlinirii, respectiv căutării unui sens în viață. După premieră, Quincy Jones s-a urcat pe scenă, alături de Herbie Hancock, și nu e greu de imaginat că sala a fost în delir.

Documentarul care m-a lăsat (și nu numai pe mine) fără replică, și cu un gust îngrozitor de amar, este Virunga, al lui Orlando von Einsiedel. Virunga e un parc național în Congo, unul din cele mai vechi unde trăiesc gorile. Parcul se află pe pământ fertil, plin de petrol, și ca în orice „lume normală și avidă de bani”, se duce o luptă crâncenă între fel și fel de personaje, companii și organizații care mai de care mai dubioase.

O jurnalistă franceză narează firul descoperirilor ei (unele cu camera ascunsă), iar în fundal vezi familii de gorile, cu pui sau fără, și reacția lor directă la prăpădul din jur. Filmul merită văzut, iar subiectul dezbătut, mai ales că, înainte de vizionarea pentru presă, am primit un mail cum că asupra directorului parcului național Virunga – care apare și în film – s-a comis un atentat, apoi un altul că a supraviețuit și că își revine. Recunosc că în tonul mailurilor am deslușit și vocea mașinăriei publicistice însă, cu sau fără ea, realitatea de la Virunga e tristă și dramatică și există oameni care fac tot posibilul să salveze animalele de acolo.

Alt documentar care sigur o să facă vâlvă, măcar în State, e Silenced, al lui James Spione, produs și de Susan Sarandon, printre alții. Documentarul analizează și prezintă următoarea realitate: 11 cetățeni americani au fost acuzați și judecați sub Actul de Spionaj din 1917 în SUA, pentru că au dezvăluit informații clasificate. Opt dintre ei în timpul administrației lui Obama și după evenimentele din 9/11. Doi dintre whistleblowers sunt portretizați în acest film, Thomas Drake și John Kiriakou, împreună cu Jesselyn Radack, avocata apărării.

Datele aduse la lumină de acest documentar, în era post-Snowden, dau mult de gândit. Ele reconfirmă o realitate dură pe care mulți o știm: guvernul nu are nevoie de oameni care vor să semnaleze nefuncționalitățile și aberațiile sale. Oamenii ăștia, care lucrau pentru guvernul american (CIA, FBI), au fost extirpați din sistem și forțați să tacă, doar că nu au făcut-o. Au pierdut mult pe drum, iar filmul le urmărește lupta cu sistemul.

 

De la Susan Sontag la Nathan’s

Mi-a atras atenția și Regarding Susan Sontag, al lui Nancy Kates, care a lucrat 8 ani la film. Să vezi filmul ăsta la NY, într-o sală plină ochi cu literați și artiști, directori de instituții culturale, edituri, și public care clar a iubit-o pe Susan, e o bucurie în sine. Să o revezi pe ea, să îi auzi vocea, glumele, să-i auzi pe alții (apropiați) povestind despre ea e și asta o încântare. Documentarul mi se pare un pic prea cuminte, prea linear, însă, pe de altă parte, e primul de genul ăsta überhaupt despre Susan Sontag.

Unul dintre documentarele premiate a fost Point and Shoot,al olandezilor Sabine Lubbe Bakker și Niels van Koevorden; eu îl văzusem la Amsterdam, la cinema. Coproducția olandezo-belgiană e povestea unui midlife crisis (așa e prezentat; eu, personal, cred că e povestea unei crize adânci) din viața a doi fermieri belgieni. Unul e părăsit de soție și cade în alcoolism și depresie, iar celălalt, singurul lui prieten, alcoolic și el, e singurul care are grijă de el. Filmul reușește să evoce subtil și tulburător, pe alocuri amuzant, fragilitatea masculină și e, până la urma, povestea unei prietenii.

Un documentar pe placul newyorkezilor a fost Famous Nathan, al lui Lloyd Handwerker. Nathan’s e vestitul diner din Coney Island, cu ai săi și mai faimoși hot dogs, un loc legendar de la marginea oceanului și a promenadei. Nepotul localului face acest documentar încercând să înțeleagă cine a fost bunicul său, ce s-a întâmplat cu familia sa, cu relația dintre ei și dintre angajați.

E oglinda unei epoci, a sacrificiilor pe care le implică viața de imigrant, povestea unei familii, a unei căsnicii, a multor sentimente neexprimate, a multor frustrări și a lucrurilor greu de spus sau nespuse, însă trăite. La baza poveștii e un tânăr din Polonia care, fără un sfanț în buzunar, ajunge în NY și reușește să clădească un imperiu (cu toate fațetele de rigoare).

Pentru mine, a avut cu atât mai multă însemnătate, cu cât străbunicii mei au fost și ei imigranți în NY, în anii ’20. O vizită la Nathan’s (de unde îmi iau mereu o sticlă de muștar când mă întorc în Europa) va fi un pic altfel de acum înainte. Chiar sunt curioasă dacă cei de acolo au văzut filmul.

Nu pot să nu menționez Love and Engineering, al lui Tonislav Hristov. Niște bulgari stabiliți în Helsinki își propun (în engleză) să afle formula iubirii. Filmul e la fel de utopic și amuzant precum întreg conceptul. Am vrut să aflu ce s-a întâmplat măcar cu câțiva dintre protagoniști, însă, din păcate, publicistul filmului nu mi-a răspuns încă la mailuri. Încerc acum, prin prietenii bulgari, să dau de ei. Diaspora bulgară s-a mobilizat și vor să-i readucă la NY. Sunt mai mulți care trebuie/vor să afle formula iubirii.

Filmul nu e o înșiruire de algoritmi și formule matematice, ci mai degrabă portretul de grup al unor băieți timizi, toți preocupați de știință, ingineri de toate felurile, pasionați de jocuri electronice, băieți mai puțin versatili în ale „aburelilor”.  După tot studiul și efortul depus, ei trag o concluzie: romantic rejection hurts like any physical wound. Ca să nu mai amintesc și de faptul că mai crește și nivelul hormonilor de stres. Și potrivirea chimică (ei așa-i zic) e mult mai importantă decât cea emoțională. „Dacă nu vă place cum decurge sărutatul cu persoana în cauză, uitați de tot și purcedeți mai departe”.