La jumătate de drum, Berlinul începe să devină cu adevărat interesant. Cel puţin trei filme excelente ar avea dreptul la un Urs din oficiu: thriller-ul ’71, al lui Yann Demange, comedia neagră In Order of Disappearance, de Hans Petter Moland, şi Stations of the Cross, regizat de Dietrich Brüggemann. Cel din urmă e primul în topul criticilor publicat zilnic de revista „Screen International”, urmat de ’71, The Grand Budapest Hotel al lui Wes Anderson, In Order of Disappearance şi Aimer, boire et chanter, al veteranului Alain Resnais.
Mai sunt totuşi zece filme de văzut, cert e că juriul e conjurat de pe acum să le facă dreptate acestor patru. Anul trecut, lucrurile au fost mai simple – Poziţia copilului a stat printre favoriţi de la început până la sfârşit, alături de Gloria, fără prea mulţi concurenţi prin jur.
În Kreuzweg / Stations of the Cross, o adolescentă de 14 ani, Maria (Lea Van Acken, la debut), vrea să se sacrifice pe altarul lui Dumnezeu în schimbul unui miracol: fratele ei de 4 ani să înceapă să vorbească. Estetic riguros, filmul e compus din 14 cadre statice împărţite în capitole, fiecare corespunzând unei etape din drumul lui Iisus spre Golgota. Cele 14 capitole (ca nişte picturi renascentiste), unele lungi de 15 minute, au câte o singură tăietură – o idee care simplifică tehnic munca pe platou, dar îi solicită considerabil pe actori.
Filmul începe, de pildă, cu o referinţă la Cina cea de taină, un preot tânăr explicându-le unor copii de 12-14 ani, adunaţi în jurul unei mese, cât de perfid se infiltrează Satana în viaţa de zi cu zi şi cum trebuie să fie vigilenţi şi să renunţe la tot ce le face plăcere – o ciocolată bună, un film, un dans – ca un sacrificiu pentru Dumnezeu. În mintea Mariei, toate astea se contorsionează şi iau forme bizare, extreme, în scene de un umor sec formidabil.
Când „Iisus cade prima oară”, Maria şuşoteşte cu un băiat într-o sală de clasă (îi spune, printre altele, că nu poate veni la corul lui protestant pentru că muzica soul şi gospel au influenţe satanice). Senzaţii fireşti devin păcate de neiertat nu doar în ochii ei, ci mai ales ai mamei catolic-fundamentaliste, care îşi ţine familia pe vârfuri. În lumea modernă, inadecvarea întregii familii a Mariei e aproape dureroasă. Parohia din care face parte, Society of St. Paul, e o referinţă asumată la Society of Pius X, un grup catrolic radical care a respins, de-a lungul timpului, toate măsurile cvasi-liberale ale Vaticanului şi a cărui misiune auto-impusă e să păstreze „adevărata religie”.
„Ce se întâmplă atunci când o ideologie devine principalul mod de a te raporta la viaţă într-o familie? Credeam că s-a terminat cu radicalismul religios, dar se pare că el revine din ce în ce mai puternic, fie că vorbim de religiile creştine din America, de catolicism sau de musulmani”, a explicat Dietrich Brüggemann la conferinţa de presă. Unde începe abuzul şi cine e vinovat de el – Biserica în sine, preotul, părinţii, societatea care preferă să stea deoparte când e vorba de acţiuni dictate de religie?
Cocktail-ul toxic de fervoare religioasă şi rigoare nemţească e servit şi de Michael Haneke în Panglica albă, însă Brüggemann îi adaugă mult umor negru, ceea ce îl face mai puţin sufocant, dar la fel de acid. E satiric până aproape de final, când Brüggemann pune la îndoială tot ce a criticat până atunci, într-o splendidă întorsătură de scenariu.
In Order of Disappearance/ Kraftidioten e un Pulp Fiction cu multă zăpadă. Hans Petter Moland are un umor negru delicios, dacă e îngăduit cuvântul ăsta pentru un film în care sfârşesc în moduri inventive vreo 20 de inşi. Răposaţii sunt marcaţi pe ecran, în ordinea dispariţiei lor, cu o cruce catolică, ortodoxă sau cu o piatră, după credinţă. La fiecare pontaj, tensiunea morţii se risipeşte cu un râs sănătos în sală (dar şi cu ntz-ntz-ntz-uri indignate, pe ici pe colo).
Primul mort e cel mai important, prin absenţa lui. Un tată, proaspăt decorat cetăţeanul anului într-un orăşel norvegian (Stellan Skarsgaard), e anunţat de nicăieri că fiul lui a murit din cauza unei supradoze de droguri. Însă descoperă că fiul lui fusese drogat şi omorât după ce un prieten furase un pachet de cocaină. Cetăţeanul model descoperă în el sânge rece de criminal în serie şi ia la rând lanţul trofic mafiot până ajunge la şeful cel mare. Contele e un bărbat înalt, superb şi psihotic, care bea suc de morcovi şi are probleme cu nevasta.
E plin de glume meta, referinţe la filmele de gen – „de ce dracu’ aveţi toţi porecle din astea? Wingman, Chinaman, Dirty Harry, Jappe?” – şi cea mai bună replică de până acum în Berlinale: „Vară sau welfare, omule. Ori una, ori alta. Ai văzut welfare la tropice? Acolo culegi o banană şi eşti bine”. O spune un mafiot sârb, după ce povesteşte că şi-a pus dinţii în închisoarea din Norvegia, atât de bine e.
La vizionarea pentru presă de la Berlinale Palast a fost plin-ochi, la fel de plin ca la The Monuments Men, cu deosebirea (esenţială) că nu s-a golit sala spre final. Filmul e deja cumpărat în peste 30 de ţări, inclusiv în România, de către Independenţa Film, ceea ce înseamnă că-l vom vedea curând.
Prost cotat e, în schimb, Tui Na/ Blind Message, de Lou Ye, tot în competiţie, e adaptarea unei cărţi de succes în China, transformată şi în serial. „Nu ştiu de ce atât de multă lume îşi doreşte să adapteze cartea asta, e foarte dificilă”, a spus actorul Guo Xiaodong la o conferinţă de presă la care au participat şi câţiva dintre actorii nevăzători din distribuţie. Cei cu vedere au stat câteva săptămâni în centre pentru orbi, au vorbit cu ei, şi-au exersat îndelung mimica. Filmat din mână, cu efecte de lumină şi muzică discretă pe fundal, Tui Na e o cronică a vieţii cotidiene a unor tineri orbi, angajaţi la un salon de masaj. E ataşant şi ambiţios, deşi probabil că textul reuşeşte să intre în lumea lor mai bine decât o face camera de filmat.
***
Florentina Ciuverca este câştigătoarea celei de-a doua ediţii a bursei Alex. Leo Şerban, oferită de TIFF şi Making Waves.
