„Lore” – copiii naziştilor, în faţa istoriei

1
243

lore2

Autor: Laura Ion

Manipularea – pro sau contra a ceva – este întotdeauna cel mai rău lucru care se poate întâmpla minţii şi sufletului uman. Pentru că de fiecare dată adevărul pe care-l doreşte „cineva” promovat se vrea înghiţit fără rest de o masă cât mai mare de oameni. Or, de cele mai multe ori, această exprimare subiectivă a modului cum stau sau cum au stat lucrurile, dintr-un punct de vedere care favorizează exclusiv o parte, introduce în istorie şi între relaţiile dintre oameni şi popoare zone otrăvite care menţin rezerve şi stări de tensiune. Un compromis echilibrat între adevărurile fiecăreia dintre părţi ar fi mai aproape de adevăr, de recunoaşterea faptelor propriu-zise.

În atare context se situează şi Lore (personajul principal fiind interpretat de Saskia Rosendahl) – filmul germano-australiano-britanic regizat de Cate Shortland şi „iradiat” sonor de Max Richter.

La finele celui de-al doilea război mondial, în degringolada cauzată de retragerea trupelor SS inclusiv de pe teritoriul german, cu ştergerea urmelor crimelor şi politicilor criminale naziste – în măsura în care acest lucru mai putea fi făcut – un ofiţer german, Peter Dressler (ulterior, aflăm că fusese chiar comandantul unui lagăr, unde „se lucrase foarte urât”), şi soţia lui, Asti Dressler, la rândul ei îndoctrinată – ca şi fiica mai mare, Lore -, încearcă să salveze ce mai pot din familie (măcar pe cei cinci copii: Lore, Liesel, gemenii Jürgen şi Günther şi Peter, încă bebeluş).

Relaţiile dintre mamă şi fiica mai mare, Lore, sunt destul de tensionate, în special urmare a faptului că, odată cu trecerea timpului, trupul celei dintâi e tot mai puţin tânăr, în comparaţie cu mugurele care-ncepe să înflorească, gelozia mamei având suficiente accente iraţionale. Lupta dintre calitatea de mamă şi cea de femeie e destul de explicit câştigată de cea de-a doua, astfel încât „rasa aceasta superioară”, se revendică activ din antichitatea greco-romană, din medievalistica nibelungiană, chiar relaţiile soţie-soţ având tensiuni binare: soţia îşi pedepseşte soţul că a pierdut războiul, condamnându-şi astfel Fuhrerul.

Oricum, aflaţi în tabăra înfrânţilor, tatăl dispare, în timp ce mama încearcă să scape împreună cu cei cinci copii. Astfel, ei se ascund într-o locuinţă pe care o aveau într-o zonă din Munţii Pădurea Neagră, ascunzătoare care nu le va fi prielnică pentru mult timp, atât din cauza vecinilor, cât şi a legilor, care-i obligau pe toţi cei cu funcţii în al treilea Reich şi pe familiile lor să se predea aliaţilor. Pe de o parte, încercând să-şi protejeze copiii, dar şi pentru a-i înfrunta pe învingători, mama se predă, lăsându-i Lorei sarcina de a-şi conduce fraţii către locuinţa mamei ei (bunica maternă a Lorei), în Hamburg, pe un drum ce depăşea 900 de km, plin de soldaţi ruşi şi americani, de germani înfometaţi, de pericole mari şi diverse, pentru a-i salva.

În acest periplu, în care Lore descoperă şi faptul că tatăl ei fusese comandantul unui lagăr – la început nevenindu-i să creadă că evreii chiar fuseseră omorâţi şi chinuiţi cum se prezenta într-un reportaj foto – ea este nevoită să accepte ajutorul unui tânăr evreu, Thomas (Kai-Peter Malina), faţă de care are repulsia pe care fusese dresată în familie/şi societate s-o aibă. Sentiment care, cu timpul, se va converti într-o primă iubire, cea care generează trezirea conştiinţei sale. Această trezire îi permite să-şi înfrunte bunica, pentru care înfrângerea nu însemnase nimic, ea făcând definitiv parte din acea naţiune superioară pe canavaua căreia se construise ideologia nazistă…

Drumul salvator este unul plin de pericole, de umilinţe pe care nu şi le imaginase niciodată. Lore este reprezentanta unei categorii socio-umane despre care s-a vorbit foarte puţin, deşi, în definitiv, şi aceşti copii – ai foştilor SS-işti – au fost nişte victime, atât ale îndoctrinării naziste pe care au suportat-o cât şi, ulterior, ale pedepsei aplicate de învingători, în special de sovietici, care i-au determinat să se considere vinovaţi de tot ce s-a întâmplat în perioada nazistă (în sensul acesta, e de recomandat cartea Kindheistmuster – Modele ale copilăriei, 1976, a Christei Wolf, ea având 16 ani la finele celui de-al doilea război mondial), în timp ce continuau ei înşişi îndoctrinarea în Est.

Nu este comparabilă tragedia suportată de copiii evrei, gazaţi, însă nu e corectă nici completa tăcere asupra dramei trăite de copiii reprezentaţi de Lore şi de fraţii ei. În definitiv, cei mari, oameni politici ai unei lumi aflate în degringoladă economică, incapabili să gestioneze lucrurile, făcând jocurile a doi criminali, Stalin şi Hitler, care s-au spălat destul de repede pe mâini de urmările inconstanţei şi incapacităţii lor, au ceva mai multă vină decât aceşti copii. Dar acestea sunt strict constatări despre problematica declanşată de filmul Lore, nu despre filmul propriu-zis, care a creat doar ancore spre eventuale discuţii, nu şi concluzii.

Un film interesant, bine construit şi bine jucat, un merit al întregului colectiv de realizatori şi interpreţi, Lore deschide, poate, drumul unor discuţii mai serioase asupra unor probleme pe care (ca să preiau sintagma vizuală a unui scurtmetraj) istoricii s-au mulţumit să le ascundă sub preş.

Lore a fost proiectat în competiția festivalului Cinepolitica și va fi distribuit în România de Transilvania Film. 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here