CRONICĂ. „Attenberg” – provocator

0
303

O fi Grecia în faliment financiar, dar un lucru e clar: nu e în pană de idei. De câţiva ani, o serie de filme curajoase bulversează tabuuri, preconcepţii şi spectatori deopotrivă. Exponentul principal al acestui supranumit „val grecesc”, Kynodontas/ Dogtooth (2009), a fost nominalizat la Oscar anul trecut, iar Attenberg, filmul regizoarei Athina Rachel Tsangari, a făcut valuri la Veneţia, semn că nimeni nu rămâne indiferent la propuneri atât de radicale.

„Attenberg” e numele stâlcit al lui Sir David Attenborough, ale cărui documentare de istorie naturală sunt urmărite cu interes de Marina şi de tatăl său, Spyros. Cei doi locuiesc într-un orăşel industrial cu case albe, într-un golf al Mediteranei care nu pare prea locuit şi unde nu se întâmplă mare lucru.

Viaţa Marinei se împarte între discuţiile cu prietena sa Bella, o tânără dezinhibată cu care exersează săruturi şi paşi-sincron (nu prea departe de schiţa celor de la Monty Python, Ministry of Silly Walks), descoperirea treptată a propriei sexualităţi, prilejuită de sosirea unui inginer misterios în oraş, şi moartea lentă a tatălui ei.

Pe când Kynodontas rupea legătura arbitrară dintre semnificant şi semnificat, într-o recombinare a sensurilor, Attenberg face (ab)uz de cuvinte pentru a descrie stări şi trăiri conflictuale: Marina (Ariane Labed) simte constant nevoia să vorbească în timpul actului sexual şi să descrie senzaţiile noi pe care i le provoacă săruturile Bellei (Evangelia Randou), încercând să îşi definească starea conflictuală provocată de sentimente opuse: nu suportă femeile, dar le admiră; vrea să cunoască bărbatul (aici interpretat de însuşi regizorul lui Kynodontas, Giorgos Lanthimos), dar nu simte dorinţa. Nu a simţit-o niciodată.

Când greaca nu îi e de ajuns, caută alte căi de exprimare, de la comportamentul gorilelor lui Sir David, pe care le imită împreună cu tatăl său, până la croncănitul păsărilor. E la vârsta la care încearcă să exploreze şi să cunoască lumea căci, vorba cântecului, C’est le temps de l’amour,/le temps des copains et de l’aventure.

Spyros, blazat şi împăcat cu soarta sa, mărturiseşte că e un ateu bătrân care boicotează secolul 20 (ceva ce ar suna probabil foarte natural din gura lui Godard), dar îi ţine isonul fiicei sale în jocurile bizare de cuvinte sau disputele pseudo-morale legate de sexualitate („te văd ca pe un bărbat fără penis”) şi credinţă. Scenele tată-fiică, apăsate de iminenţa morţii, sunt cele care degajă cea mai multă umanitate într-un film altfel desprins de emoţii convenţionale.

Funcţionale şi austere, decorurile plasează adesea personajele în camere fără identitate (predomină albul), toate părând să fie camere de hotel. Când aparatul de filmat se întoarce către golf, ploaia pare să bată direct în obiectiv (retină?), dar se prelinge doar pe geam. Focusul e pe personaje, iar spectatorul e un fel de voyeur.

Provocator, Attenberg e genul de film autosuficient cu logica sa internă, cu care te agaţă şi pe care te invită să o explorezi. Vizionare recomandată, mai ales dacă v-a plăcut Kynodontas.

***

Attenberg rulează la Noul Cinematograf al Regizorului Român începând de vineri, 11 mai.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here