„Oslo, 31 august” – căutări

2
526

CRONICĂ. Într-o scenă din Oslo, 31 august, protagonistul Anders (Anders Danielsen Lie) ascultă conversaţiile oamenilor de la mesele vecine, într-o cafenea; printre discuţii despre mărunţişuri şi platitudini adolescentine, atenţia îi e atrasă de o tânără ce enumără puncte dintr-o listă de dorinţe, reţetar al fericirii ce culminează cu afirmaţia „vreau să fiu iubită”. Nimic mai sugestiv pentru a descrie starea de spirit a personajului principal, dependent de droguri pe calea reabilitării, ieşit de la dezintoxicare pentru a participa la un interviu de angajare şi a-şi reîntâlni vechi prieteni.

Cel de-al doilea fim al lui Joachim Trier, după excelentul Reprise (2006), îl găseşte pe regizor întorcându-se la mediul tinerilor intelectuali din Oslo, cu valenţe artistice şi preocupări existenţialiste, „spoiled rich kids” cu timpul şi înclinaţia de a-şi cântări îndelung alegerile. La Oslo, pe 31 august – 24 de ore până la sfârşitul verii, timp şi loc în care Anders contemplă gânduri sinucigaşe şi motive să rămână în viaţă: o fostă iubită mutată la New York, căreia îi lasă mesaje pe robotul telefonic, un prieten căsătorit, preocupat să citeze din Proust, anturaje de-o seară agăţate la o petrecere la care aterizează – sunt tot atâtea încercări de reacomodare cu realitatea şi de a trece peste intenţia iniţială de a-şi lega o piatră de gât şi de a se arunca în apă.

Da, e deprimant. Însă, în cele din urmă, Oslo nu vorbeşte atât despre dependenţă (traficantul îşi cântăreşte marfa cu smartphone-ul!) şi slăbiciune umană – cum o face Thomas Vinterberg în Submarino – cât despre căutarea unei identităţi, cum însuşi regizorul o recunoaşte într-un interviu. Deznodământul nu e totuşi mai puţin sfâşietor.

Trier şi-a mai distilat abordarea de la Reprise încoace, Oslo arătând din multe privinţe ca un film de maturitate. Influenţa Noului Val Francez e mai puţin pregnantă – păstrează voice-over-ul şi unele deprinderi narative, dar renunţă la personajul feminin (în filmul precedent, apropiat de ce juca Anna Karina pe vremuri) şi se preocupă mai atent de psihologia protagonistului. În Reprise, Danielsen Lie nu reuşea să convingă pe deplin în rol de psihotic, poate şi pentru că Trier nu petrecea atât de mult timp cu el, însă în Oslo partitura sa e mai organică şi coerentă, luând prim-planul încă de la început. Iar finalul filmului precedent, cam idilic pentru a fi credibil, lipseşte de aici cu desăvârşire.

Admirabil e rolul pe care oraşul îl are în poveste. De la colajul iniţial de „îmi amintesc cum”-uri, până la petrecerile nocturne cu muzică rave şi electro (se aud acorduri ale piesei Under your spell din Drive), Oslo se revelează ca un organism viu, cum e L.A la Michael Mann, sau New York la Woody Allen. Sunt multe poveşti de spus acolo, şi nu ar fi deloc rău dacă Joachim Trier le-ar spune pe toate.

Excelent filmat (de remarcat felul în care e folosită lumina naturală) şi cu abundenţă de idei, Oslo, 31 august e, deloc întâmplător, câştigătorul trofeului TIFF 2012, şi un motiv solid să intraţi într-o sală să vedeţi cinema. Nu aşteptaţi până la sfârşitul verii.

***

Filmul intră în cinematografe din 13 iulie, distribuit de Independenţa Film.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here