FEST Training Ground. Sau de ce să mergi până în Portugalia

0
151

Fest Training Ground

Corespondenţă de: Ioana Ţurcan

Am plecat spre Espinho pe 24 iunie. După Electric Castle, după ce mi-am dat examenul la parapantism şi, evident, după TIFF. Am enumerat lista asta nu ca să vedeţi ce interesantă şi activă sunt eu, ci ca să vă imaginaţi pe unde se aflau aşteptările mele când m-am suit în avion. Am plecat cu o prietenă care n-are de-a face cu industria imaginilor în mişcare şi prima ei reacţie când a pus piciorul în oraş a fost: „Unde sunt oamenii?”. „Ce oameni, Krisztina? Nu vezi că e târziu?”, am găsit eu scuza asta pentru c-am văzut un bărbat cum îşi trăgea obloanele, deşi era doar ora 21.00.

În oraş ne-am tras bagajele după noi în timp ce ne împrieteneam cu Irenej din Slovenia, pe care l-am întrebat la gară dacă ştie unde e metroul, iar el a zis: „Nu încă.” De-atunci s-a ţinut după noi zâmbind continuu, purtând ochelari rotunzi şi un păr blond prins în coadă.

Până seara târziu am găsit campusul. Eram speriaţi de puzderia de ţânţari, despre care am aflat mai târziu că nu muşcă decât dacă au o anumită mărime, iar ăştia care ne dădeau târcoale se pare că erau prea mici pentru noi. Informaţia am primit-o de la Iñes, care a răsărit de nicăieri în timp ce ne gândeam unde să campăm. A zis că vrea să îşi petreacă timpul cu noi, aşa că am pus-o la treabă. Ne-am ajutat reciproc la montarea celor trei corturi pe care le aveam în folosinţă. Le-am montat sub copaci, după ce am traversat un mic râu susurător care părea boem. După prima seară ne-am dat seama că susurul ăla, plus vântul care hâţâna copacii, ne-ar fi ridicat şi cortul dacă nu l-am fi ancorat noi bine cu munca noastră de echipă, deci nu mai era aşa boem.

A doua şi a treia zi, Krisztina avea aceeaşi întrebare. Se aşteptase la un concediu mai tumultuos, în timp ce eu mă plimbam fascinată de liniştea asta a pustietăţii şi mă minunam de ce bun gust au portughezii în a-şi aranja casele. Totul era un mozaic şi, vorba aia americană, o „bomboană pentru ochi”; şi nu doar casa în sine, ci toată strada era perfectă, de parcă fiecare, când îşi aranja exteriorul, ieşea în stradă ca să se asigure că o să-şi picteze casa în armonie cu restul şi în contrast cu cele două de alături.

Oricum, oamenii locului au rămas într-un loc care părea doar pentru ei, aşa că ne-am dus la proiecţii. Dar întrebarea persista. Şi la proiecţii era o mare lipsă de oameni. Chiar dacă acum i-am văzut ridicându-şi bagde-urile, uitându-se peste program, vorbind în toate limbile naţiunilor înscrise la Training Ground. Concluzie drastică: filmele nu au public. Nimeni nu le vede în afară de juriu. Şi Krisztina. La premiere am constatat toţi că ea a văzut aproape tot ce-a fost premiat. Tinerii cineaşti care merg acolo participă mai cu ardoare la Training Ground şi la partea de socializare, asta urma eu să aflu. Noi vrem să ajungem undeva unde să ne uităm la propriile filme, nu la ale altora.

Pentru partea de socializare se porneşte de la un Speed Meeting. Două cercuri de oameni, faţă în faţă, vorbeşti un minut, apoi, dacă eşti din cercul din interior, te muţi la dreapta. Părea greu la început, dar oamenii erau atât de entuziaşti încât uitau să se oprească din vorbit şi depăşeau timpul. Prin urmare, ni s-a luat din timpul de discuţie. Organizatorul se plimba printre noi cu un magnetofon şi ne amintea că „This is a stress game”. Aşa că ne stresa cu un bipăit după 40 de secunde.

Metoda funcţionează, pentru că poţi să îi zici omului că aţi vorbit la întâlnirea aia cu cercuri şi că nu mai ştii cum îl cheamă, dar a zis că vrea să-ţi spună despre noul lui proiect. Şi aşa te afli într-o gaşcă în dezvoltare. Şi când e aşa nu te mai întrebi de ce nu merge nimeni la film sau unde sunt oamenii. Deşi am aflat unde erau localnicii: la acel Atlantic pe care doar puteai să îl admiri. Apa îţi îngheţa pielea până se făcea roşie şi chiar nu mai simţeai un strop de circulaţie. Surferii erau mai norocoşi, dar în afară de ei nu se aventura nimeni.

Oricum, localnicii şi-au construit locul lor mistic, pentru că plaja era ascunsă. Mergeai pe faleză şi vedeai de fapt mii de umbrele deasupra miilor de oameni. Era o fâşie mică de nisip auriu şi un hău mare săpat de apa aia îngheţată şi albastră care îi ascundea pe cunoscătorii locurilor. Am descoperit asta relativ repede. După trei zile. Vă imaginaţi bucuria Krisztinei, care după o săptămână de Portugalia nu a reuşit să mănânce nici supa de peşte pe care şi-o dorea.

Gaşca ce se extindea pe zi ce trece la festival începea să cuprindă oameni mai mari ca noi. Mergeam la workshopuri, traininguri, vorbăreli de şase ore şi te alegeai de la oamenii ăia cu informaţii preţioase sau nu (depine de nivelul de cunoştinţe personale sau de ce informaţii aveai nevoie) dar, surprinzător, erau la fel de accesibili ca oricare tânăr cineast care se consideră la început de drum. Bine, toată lumea se consideră la început în meseriile astea ce par sofisticate.

Ideea FEST-ului e simplă: nu are buget, e făcut din pasiune de nouă ediţii încoace. Chiar şi organizatorii ştiu că, din punct de vedere al organizării, festivalul se află pe nisip mişcător, iar în ce priveşte circuitul festivalier, nici nu se mai dezbate problema. Se investeşte mai mult în Training Ground şi tot ce ţine de el. Şi oamenii vin şi nu-i învinovăţeşte nimeni. Cei ce vin să-ţi vorbească nu păstrează distanţa, ci îţi devin tutori. Sunt ataşaţi de proiect şi te ajută mai mult decât te aştepţi. Îi cunoşti pe toţi şi sunt dispuşi să stea de vorbă oricând. Mai ales Peter Webber, care are un debit verbal impresionant şi o energie pe care nu o poate opri nimeni (nu mi-a venit să cred că vorbeşte mai mult decât mine).

Şi aşa, în toată nebunia asta, îţi dai seama că, dincolo de faptul că întâlneşti oameni cu care să îţi petreci timpul şi să te distrezi, ţi s-ar putea oferi o slujbă, un proiect, o experienţă frumoasă. Că dacă nu ai unde înota îţi faci rost. Că dacă piscina din campus, atât de ridicată în slăvi, nu poate fi folosită în scopul în care a fost construită, copiii idealişti de la FEST o să găsească o modalitate să o folosească cumva. Aşa te trezeşti că faci un grătar în piscină, că cineva îl amenajează cu lumânări, că toată lumea găteşte ceva şi împarte cu toţi, că toţi vor să „pună lumina” la grătar ca să se vadă când trebuie întors totul sau consumat, după caz. Nu mai zic că aşa am aplicat toate teoriile lui Christian Berger pe care le-am învăţat la masterclass-ul lui despre lumină.

Eram toţi mândri că el ar fi mândru de sistemul nostru de iluminare pe care l-am folosit până a răsărit soarele. Şi uite aşa se discută filmul şi proiectele. Pe stadioane ce par abandonate, cu gaşca de la Kino Cabaret, cântând la chitară pe nisip, petrecând seri în care vrei să guşti din licoarea portugheză şi toţi te huiduiesc spunând că aia se bea când eşti bătrân, apoi stai la bar până la 5.00 dimineaţa, cu oamenii ăia geniali care filmează cine ştie ce pe cine ştie unde, ca apoi să alergi direct la trenul care te aduce înapoi.

Aşa se face film. Film oriunde şi despre orice. Aşa e şi la festivaluri. Mai cu seamă la alea bune, unde lumea se adună ca la coada de la pâinea caldă. Ce organizare, dom’le? Şi să n-aud un producător că se impune.

Sau poate am fost noi norocoşi că aşa e FEST-ul. Are cel mai vechi Training Ground din Europa şi ştiind asta te aştepţi la ceva rigid. E mai degrabă spontan, interactiv şi jucăuş. Locul în care Melissa Leo e fericită să vină pentru că n-o urmăreşte o imensă gardă de corp. S-a învăţat de la speakerii menţionaţi mai sus, dar şi de la Tariq Anwar, Stephan Altman, Tim Corrie, oamenii pasionaţi de ceea ce fac care nu şi-au pierdut simţul ludic al meseriei, sunt deschişi spre generaţia asta tânără care pentru unii pare pierdută, pentru alţii pare mai pasionată decât oricând.

Am muncit şi ne-am implicat în worksopurile cele mai intense unde Guillermo Garcia Ramos ne-a distrus proiectele ca să le refacem mai solide şi rezonabile şi, inevitabil, a devenit un tutore care ne-a susţinut şi în faţa producătorilor când am zis că ar fi cazul să cerem bani pentru ideile noastre care par mai mari decât noi.

Ne-am jucat şi de-a actorii şi de-a regizorii care învaţă tehnica lui Scandar Copti, un om care ştia să mintă un actor pentru ca apoi acesta să mintă în scenă fără să ştie că de fapt minte, totul ca să aibă o reacţie naturală. O mare minciună bine aplicată! Dar cel mai mult am învăţat unii de la alţii, ne-am construit grupuri ca să ne ţină aproape; unii vor să colaboreze, alţii au şanse în a-şi vedea proiectele realizate şi câţiva chiar au primit un loc de muncă. Pardon, un loc de distracţie, pentru că cei ce vin la FEST nu consideră filmul o muncă.

V-aş lăsa să vă convingeţi prin filmuleţele de pe site, dar mai degrabă v-aş trimite frumos la festival şi la tot ce are el de oferit. http://fest.pt.

***

Ioana Ţurcan a absolvit în 2012 Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj Napoca, secţia Cinematografie, Fotografie, Media şi a colaborat cu Tudor Giurgiu şi Xantus Gabor la diferite producţii.

A participat anul acesta la Training Ground şi Pitching Forum – la acesta din urmă, a prezentat un proiect de documentar numit Cealaltă viaţă a lui Charon, la care lucrează în prezent. Are un portofoliu on-line de fotografie pe PhotoVogue şi a fost invitată recent pe Art+Commerce, platforma de licenţiere şi vânzare a imaginilor realizate de noile talente.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here