Autor: Mădălina Moraru
Dintr-o întâmplare din adolescenţă, una trăită pe propria piele prin dubele Securităţii chiar de regizorul Valentin Hotea, a apărut Roxanne, inspirată şi de piesa cu acelaşi nume a celor de la The Police. Este debutul în lungmetraj de cinema al unui cineast care lucrează de ani buni în televiziune.
Roxanne, care a avut premiera mondială la Locarno şi intră de astăzi în cinematografe, îl are în prim-plan pe Tavi Ionescu (Serban Pavlu), un tip de 38 de ani căruia i se dă peste cap viaţa – altfel indecisă şi monotonă – atunci când îşi cere la CNSAS dosarul de Securitate. I se alătură actorii Diana Dumbravă, Mihai Călin, Valeria Seciu şi Corina Moise, într-un film pus pe hârtie de scenarista Ileana Muntean împreună cu Hotea.
Valentin Hotea a absolvit în 1995 secţia de Regie Film a UNATC Bucureşti şi a realizat până acum numeroase spoturi publicitare, videoclipuri şi câteva scurtmetraje precum Unde mergi tu, mielule?, Meditaţia sau Zăpada fierbinte. Este autorul documentarului Lucy Castle-Hotea, a filmului de televiziune Călătorie de vis şi a miniseriei Serviciul Omoruri, difuzat la TVR. Totodată, a fost regizorul primelor episoade din serialul TV Fetele marinarului.
Filmreporter: Ce-are de-a face o melodie a celor de la The Police cu titlul lungmetrajului dumneavoastră de debut?
Valentin Hotea: Are de-a face o întâmplare de viaţă. Melodia nu e folosită doar ca o simplă ilustraţie muzicală a filmului, ci a avut un rol important în această poveste. Când eram mai puşti, nişte prieteni mai mari decât mine m-au introdus în zona aceasta muzicală şi întâmplarea a făcut că lor li s-a părut că aş semăna cu Sting, pe vremea aceea. Era şi el mai tânăr, şi eu. Posibil, datorită acestui lucru, am devenit fanul acestei trupe şi una dintre melodiile preferate a fost, bineînţeles, Roxanne.
Această melodie, la fel ca în film, a fost dedicată la un moment dat, înainte de ’89, la Europa Liberă. În fine, securiştii au aflat, au venit şi ne-au ridicat de la liceu, aşa, rând pe rând. Eram un fel de gaşcă mai rebelă, în liceul respectiv. A fost o experienţă interesantă, pe care am încercat să o uit, dar istoria o purtăm cu noi chiar dacă nu suntem conştienţi de ea. Peste ani, iată că am exorcizat această poveste şi a apărut acest scenariu, Roxanne, scris împreună cu Ileana Muntean. De fapt, ea a dus greul scrierii poveştii şi aşa a apărut şi filmul.
Având în vedere că sunteţi la primul lungmetraj, cât de mult vă raportaţi la public atunci când regizaţi un film?
Nu am pornit absolut deloc cu idei preconcepute. M-am concentrat destul de mult asupra poveştii, iar când am ajuns la filmare, am ales ca pur şi simplu s-o prezint, ea să fie pe primul loc şi nu regizorul. Nu am vrut să fac un film meditativ, cu experimente vizuale sau să propun teme estetice, inovatoare. Am vrut doar să arăt această istorioară. Şi, până la urmă, dintr-un film îţi rămâne povestea.
Stilul de filmare, decupajul, unele alegeri regizorale dau impresia că filmul e unul de televiziune. Cum aţi gândit estetic acest fim?
Orice intrervenţie mi s-ar fi părut prea căutată şi nu am vrut să mă gândesc decât la un singur lucru: când personajele sunt în faţa unei asemenea probleme de viaţă importante, când au de vorbit, nu aveau cum s-o dezbată făcând jogging sau stând spate în spate.
Când ai o asemenea problemă de lămurit trebuie să te aşezi faţă în faţă cu omul respectiv. Tu ai ceva important de spus, iar el sau ea are ceva important de ascuns, aşa că trebuie să-i vezi pe amândoi şi să le remarci reacţiile. De aici încolo concluzia a fost cumva logică: se cereau planuri şi contra planuri, aşa a pornit toată construcţia. Am vrut să văd cum personajele îşi duc această dramă.
Aţi încercat să le apropiaţi…
Exact. Se spune că dacă vei da mai multor regizori acelaşi scenariu, vor ieşi filme total diferite. Eu aşa am văzut lucrurile. Mi s-a părut important, dat fiind intensitatea poveştii, să fie apropiată de personaje. Cum se zice în actorie: eu vorbesc – tu asculţi, eu ascult – tu vorbeşti. Trebuia să vedem lucrurile acestea, orice altă intervenţie mi s-ar fi părut cumva o găselniţă care nu-şi avea rostul. Când vine vorba de partea stilistică, probabil voi fi acuzat că e totul prea simplu, dar cred că tocmai această simplitate va apropia povestea de oameni, va ajunge mai uşor la ei.
De ce este setată acţiunea din Roxanne în 2009? Are vreo semnificaţie acest an?
Relativ, da. Au fost două aspecte. Primul, vârsta copilului în jurul căruia se învârt cei maturi, care nu trebuia să fie nici prea mică nici prea mare. Trebuia să fie suficient de mare încât el să îşi dorească libertatea şi ruperea de constrângerile familiale. Al doilea aspect ar fi fost o minoră conotaţie politică, să zicem că povestea se defăşoară după 20 de ani de la momentul Revoluţiei. Cumva, aceste două aspecte au determinat plasarea acţiunii filmului în 2009.
Sunteţi de părere că e vina regizorului dacă un actor „nu iese bine“. Lui Şerban Pavlu, cel care-l interpretează pe Tavi, i-aţi aplicat vreun tratament special în acest sens?
Nu. Nimeni nu a beneficiat de un astfel de tratament. Cred că a fost foarte interesat şi el de personaj, de poveste. Cumva, prin el descoperim totul, dar mi-am zis de la început, şi sper că până la sfârşit aşa să fie perceput totul: da, el este personajul principal, dar e împreună cu întregul grup de personaje care se învârt în jurul său. Am considerat că totul din jurul lui Tavi este familia de personaje principale.
Aţi creionat un soi de cerc al personajelor principale.
Da. Asta a fost cutuma după care am reuşit să îi pun pe toţi pe afiş, în acelaşi loc. Aşa am considerat toate personajele, aşa am ales şi distribuţia. Am căutat să le las şi portiţele pentru a veni fiecare cu eul şi personalitatea sa. Fiind destul de implicaţi şi de subiectivi în ceea ce priveşte filmul, am făcut un mic pas înapoi când a venit vorba despre afiş şi l-am lăsat pe Liviu Neagoe, cineva care a văzut proaspăt povestea. El a venit cu această idee şi a creat acest portret compus din părţi diferite de personaj.
Totuşi la o primă vedere, afişul lasă impresia unui personaj cu personalităţi multiple.
Da, pe de altă parte, să zicem că e un element în plus al afişului. Te face să citeşti sau să reciteşti lucrurile, dar se leagă foarte bine de ceea ce se întâmplă în film. Până la urmă, într-un fel sau altul, fiecare personaj ascunde câte ceva: una spune, alta gândeşte, cel puţin pe o perioadă. Şi da, se poate vorbi de personalitate multiplă.
Nimeni nu se arată direct, pe faţă, exact aşa cum este, iar din poveste îţi dai seama că fiecare ascundea ceva faţă de celălat sau faţă de ceilalţi. Mi-am propus să surprind ce se întâmplă atunci când începi să răscoleşti prea mult nişte lucruri şi, după aceea, e paradoxal: ce să faci cu adevărul? Dacă-l spui, poţi să faci mai mult rău decât bine.
În dosarul dumneavoastră de la Securitate se regăseşte o poveste la fel de complexă ca cea a lui Tavi?
Am făcut împreună cu scenarista, cu Ileana Muntean, o documentare. Am mers la CNSAS, însă acolo mi s-a spus că dosarul meu un există sau nu a fost găsit. Aşa că am citit alte dosare, pe care ni le-au putut da cei de acolo. Despre dosarul meu nu pot vorbi, dar după ce-am citit acolo, aproape fiecare pagină e o poveste fascinantă, în sine şi tragică în acelaşi timp.
Ce m-a cutremurat a fost că ultimele note ale ofiţerilor despre persoana urmărită datau fie de pe 30 noiembrie 1989, fie exista deja un plan de măsuri pentru martie 1990, de exemplu. De fiecare dată mă străfulgera ideea că nici nu ştim de ce-am scăpat, pentru că aceştia ar fi continuat fără milă tot tăvălugul. De multe ori uităm lucrul acesta, că s-a făcut o mare schimbare de macaz, după ’89. Cu binele te obişnuieşti foarte repede, dar binele şi libertatea trebuiesc apărate. Asta mi s-a aşezat mie în urma documentării şi citirii atâtor dosare de acolo.
De ce mulţi dintre cineaştii Noului Val găsesc în „era Ceauşescu“ un pretext de a face film?
Cum am mai spus, istoria o purtăm cu noi chiar dacă suntem sau nu conştienţi de ea. Acum, eu nu am cum să îmi schimb ADN-ul, am trăit jumătate din tinereţe în epoca comunistă cu toate probleme ei, şi jumătate după aceea. Sunt amestecat şi eu. Iar aceste două laturi împreună converg spre povestea aceasta pe care m-am gândit să o spun.
Asta nu înseamnă că exclusiv, tot timpul, se va întâmpla lucrul acesta. Viitoarea poveste la care mă gândesc, de exemplu, nu are nicio legătură cu epoca comnunistă, dar asta nu înseamnă că ea nu a existat. Filmul face cumva o trimitere la epoca respectivă, dar ea este cumva în planul doi-trei. E acolo, ca un zid, la care dacă ne uităm, încă se simte în jurul nostru.
E la fel ca într-o bibliotecă, în care sunt mai multe cărţi: unele sunt de război, altele sunt de dragoste, important e să fie acolo, pe raft. Fiecare îşi alege cartea pe care o doreşte, iar asta nu înseamnă că fiecare autor scrie tot timpul aceeaşi carte.
Spuneaţi că cinematografia naţională, cea de acum, e ca societatea românească: săracă şi fără clasa de mijloc. Cum ar arăta filmele pentru bogaţi?
Bogăţia e de mai multe feluri: poţi să ai crucişătoare şi avioane, să nu te intereseze decât asta sau poţi să ai o foarte cochetă garsonieră, să fii pasionat de muzică, iar sufleteşte, poate mai bogat decât proprietarul de avioane. Cred însă că toată lumea are nevoie de poveşti. Depinde de ce soi de „avere“ vorbim, dar important e să fie o bogăţie de filme. Nouă ne lipseşte lucrul acesta.
Când ai doar câteva pelicule, nu poţi să satisfaci pe toată lumea, dacă ai mai multe, poate fiecare îşi va găsi genul. Dar pentru că lipsesc aşa numitele filme de gen, cele de dragoste, de acţiune, cele poliţiste, cele horror sau fantastice, din care omul să poate să aleagă ce să urmărească, rămâne doar câte o poveste bine pusă în acele hăinuţe audio-vizuale. Totul ţine până la urmă de industrie. Toamna asta zici că industria românească duduie de film, pentru că sunt vreo 8-9 premiere, una după alta, zici că s-a spart conducta cu filme.
Dar nu e chiar aşa…
Chiar deloc. Multe filme trebuiau să fie gata mai demult, altele au aşteptat premiera şi sunt doar 8, la o ţară de 20 de milioane de locuitori. Dacă ar fi fost câteva zeci de filme, atunci şi piaţa ar fi fost mai bogată, mai diversă şi ar fi fost pentru toată lumea, şi bogat, şi sărac.
E bine să ai libertatea să alegi şi mai ales libertatea de a-ţi plăcea sau nu ceva. Dar aceasta e o problemă pe care şi eu şi alţi colegi regizori o tot spunem, dar de obicei lucrurile sunt la alt nivel. Lupta este dură, dar ea trebuie să continue.
Filmul e o jucărie scumpă, au zis-o atâţia alţii înaintea mea. E scumpă în mod obiectiv, de la aparatură la echipă. Ne bazăm foarte mult pe sumele de la CNC, poate şi acelea sunt o dată da şi altădată ba. Fondurile de acolo, dacă le câştigi, de multe ori îţi ajung doar pentru catering, şi dă-i tu ca producător, zbate-te să iei de ici de colo firimituri de bani, ca să poţi să încropeşti ceva. De aia şi durează foarte mult să se facă un film.
Foarte mulţi regizori au folosit filmul, de-a lungul timpului, ca pe o formă de terapie personală. V-a ajutat într-un fel faptul că aţi pus în scenă această poveste?
Nu pot să zic că am avut o foarte mare traumă sau a trebuit să scap de ea, dar mi s-a părut că a spune această poveste ar însemna şi a spune ceva despre istoria noastră. Nu mi-am propus ceva de zis şi am încercat să evit treaba asta, dar problema aşa zis politică am vrut să fie pe plan secundar, să uităm de ea chiar, dar să nu o ignorăm. Mă bucur că am putut să o spun şi chiar dacă mă repet, libertatea este o chestiune pentru care trebuie luptat zi de zi, fiindcă foarte uşor se poate pierde şi după aceea regretele sunt mult prea mari.
Cât de relevant este Roxanne pentru generaţia ’90?
Aceasta numai ei pot să zică. Avem un reprezentat al lor prin personajul tânărului din film. Acum, dacă dintre cei din generaţia ’90 care vor veni să vadă filmul se vor regăsi într-un sens sau altul acolo, atunci e foarte bine. Eu cred că se vor regăsi, dar pe de altă parte, e vorba de cum vor înţelege sau cum vor asimila această poveste şi sensul ei. Mi se pare foarte important ca foarte mulţi din generaţia ’90 să vină să vadă pentru a cunoaşte ceea ce-au trăit şi cei de dinaintea lor. De ei va depinde să aibă grijă ca libertatea de care se bucură acum să şi-o menţină.
Spuneaţi că pregătiţi un nou film. Despre ce va fi vorba?
Ar fi de o cu totul altă factură, despre un individ aflat într-un moment mai critic al vieţii sale, obligat să îşi reconsidere toate valorile din jur şi gândurile despre viaţă. E un film împărţit cumva între două lumi: cea de-acasă şi cea de peste hotare. Şi, totodată, asupra vârtejului acesta nebun economic şi social în care ne învârtim. E destul de general ceea ce zic, dar suntem de-abia la începutul creionării poveştii.
