Sitges Film Festival (5). Vampiri iranieni, thrillere coreene, onirism și antidepresive

1
246

13921-1

Autor: Cătălin Mesaru

1. A Girl Walks Home Alone At Night. 2014. Regia: Ana Lily Amirpour 

O adolescentă în tricou alb cu dungi negre și hijab se plimbă pe străzile din Bad City. Un adolescent cu tată dependent de droguri tânjește după o viață normală și după amor. Adolescenta e vampiriță post-punk. Adolescentul e copilul lui Sal Mineo cu James Dean. Cei doi se întâlnesc și povestea lor de dragoste arde mocnit, cu atingeri furate, căutări din colțul ochiului și povara trecutului și prezentului fiecăruia.

Filmat într-un alb-negru splendid și hipnotizant, A Girl Walks Home Alone At Night nu se jenează de la a-și apropria secvențe, bucăți de atmosferă și aproximări muzicale de la alți cineaști: Fellini, Lynch și chiar și un pic de John Hughes presărat prin muzică și prin dialoguri, totul învelit într-un film iranian semi-western amoros și cu estetică post-punk pe care o să tot vrei să-l revezi. E genul ăla de cinema un pic (mai mult) hipster, dar totodată gingaș și seducător.

2. The Fives. 2013. Regia: Jung Yeon-Sik 

OK, înțeleg că The Fives a fost adaptat după nu-știu-ce bandă desenată online și că asta ar trebui, probabil, să-i ofere niște scuze. Ce nu înțeleg, însă, e cum Doamne sfinte au ajuns coreenii, care de obicei fac thrillere solide și ultra-respectabile, să vină cu acest The Fives mai mult decât rizibil.

Povestea-i cam așa: o mamă ajunge pe patul de spital după ce este asaltată de un intrus. Fiica și soțul ei sunt omorâți de același intrus. Mama rămâne paralizată și își dorește, normal, răzbunare. Își oferă organele unui grup de patru oameni în schimbul ajutorului oferit de aceștia pentru a-l găsi pe criminal. Chiar așa și nu altfel, jur.

În sală s-a râs în draci la proiecție, semn că nu sunt singurul care a mirosit ceva împuțit în acest thriller de mâna a 20-a care are un sfârșit demn de Home Alone. I shit you not, în confruntarea finală dintre criminal și grup, există capcane ca-n Home Alone. Până aici ne-a fost. 

3. Horsehead. 2014. Regia: Romain Basset 

Aveam speranțe mult prea mari pentru Horsehead pentru că e un film cu Catriona MacColl, actriță-fetish pentru Lucio Fulci și o femeie foarte frumoasă în tinerețile ei. Din păcate, Horsehead e genul ăla de film care se pretează la auto-felație onirică și contorsionări imagistice pretențioase și cu metaforă. Un fel de manual de Cum să îi înțelegem greșit pe Tarsem Singh sau Ken Russell.

Un eșec complet, deci, acest film despre fiică ce vine acasă pentru înmormântarea bunicii și, odată trăznită de febră, începe să aibă vise și halucinații cu capete de cai, sânge, chei, uși și secrete ascunse ale familiei. Care secrete nici nu-s cine știe ce, între noi fie vorba. Un film ratat cap-coadă, care măcar mi-a dat ocazia s-o mai văd pe Catriona MacColl. 

4. No Tears For The Dead. 2014. Regia: Jeong-beom Lee 

Una rece, una caldă, zic. După un thriller coreean dezastruos, am dat de acest No Tears For The Dead al lui Jeong-beom Lee, tipul cu foarte bunul The Man From Nowhere.

Un asasin își complică misiunea și existența atunci când, în timpul unui schimb de focuri, omoară accidental o fetiță. E trimis înapoi în Coreea pentru a recupera niște date foarte importante și pentru a o elimina pe mama respectivei fetițe.

Thriller foarte bun și cu multă acțiune și panaș vizual, No Tears For The Dead confirmă că (deși o dau pe lângă, rar, dar o dau) coreenii încă se țin foarte bine la capitolul acesta și livrează secvențe de acțiune perfect orchestrate, vizualuri scăldate în culori și în neoane și foarte multă tensiune excelent dozată și ajustată. 

5. Maps to the Stars. 2014. Regia: David Cronenberg 

Dacă te apuci să diseci personajele lui Cronenberg din Maps to the Stars, o să găsești disperare în loc de sânge, dolari în loc de excremente, antidepresive în loc de suflet. Cronenberg vine cu acest Maps to the Stars, după două filme eșuate complet: Cosmopolis și ăla cu Freud și Jung (recte A Dangerous Method) și, alături de Bruce Wagner la scenariu, face una din cele mai incisive și suprarealist-veridice (pentru că nimic nu-i simplu) cronici despre corporația Hollywood, despre jocurile așa-zis de culise (care sunt orice numai discrete nu, războaiele aici se dau cu zâmbetul pe buze și dinții expuși ca ai unei hiene) și despre vidul existențial și moral din industrie.

Nu ajunge la nivelul lui Inland Empire, dar e foarte aproape de haosul coșmaresc al lui Lynch, cu diferența că aici stăpânul body horror-ului te lovește de data asta cu un body horror care nu e extern. Ororile sunt în interior și sunt emanate de personaje, în loc să fie fățișe ca în Crash, eXistenZ sau Videodrome, de exemplu, într-unul din filmele MARI ale anului. Pentru că, nu-i așa, cu toții ne dorim să murim faimoși și îndopați cu pastile.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here