„Megamind”, parodie sau clişeu?

Megamind (pe care aş fi preferat să-l cheme, conform planurilor iniţiale, Oobermind/Ubermind – mi se pare mai amuzant) este un extraterestru albastru, care vorbeşte cu vocea lui Will Ferrell, cu o căpăţână gigantică şi un cioc cam de cocalar, care şi-a dat seama încă din copilărie că scopul lui în viaţă este să fie un supervillain (îmi pare rău, dar românescul răufăcător e un cuvânt cam bleg pentru noţiunea asta). Potrivit legilor din universul oamenilor/extraterestrilor cu superputeri, orice supervillain trebuie să fie învins de un supererou. Acesta este Metro Man (Brad Pitt).

Însă această „lege a naturii” în filmele din ce în ce mai numeroase cu supereroi este încălcată atunci când Metro Man este omorât de Megamind. În lipsa unui erou pozitiv în oraş, Mega trebuie să fie the one, deşi e absolut convins că menirea lui e să fie malefic. Aşa că, din lipsă de provocări, Megamind trebuie să-şi creeze un erou pozitiv cu care să se lupte. Însă alegerea e departe de a fi una ideală. E vorba de un cameraman (Jonah Hill, din Superbad), un nimeni care, odată ce primeşte superputeri, nu mai poate fi controlat. Între timp, Megamind dă curs impulsurilor romantice provocate de reporterul TV Roxanne Ricki (Tina Fey), pe care o răpise de mai multe ori (aşa îşi manifesta afecţiunea) şi o cucereşte sub imaginea unui curator de muzeu inofensiv, Bernard.

Opinia pe care o am despre Megamind ca tot unitar depinde foarte mult de graniţa dintre referinţă pop-culture şi clişeu, o linie din ce în ce mai greu de definit. De exemplu, şi Megamind şi Metro Man au aceeaşi origin story: sunt trimişi pe Pământ de pe planetele lor natale, în mici nave spaţiale, în acelaşi fel în care şi Superman a ajuns cetăţean al Terrei. Aici este explorată ideea de nature vs nurture (natură vs mediul în care creşti). Amândoi sunt practic extratereştri, dar Metro Man are noroc ca pielea lui să nu fie albastră (un iz de manifest anti-rasism) şi să se poată integra perfect în lumea Pământenilor.

O altă referinţă interesantă este momentul în care vocea lui Will Ferrell o imită pe cea a lui Marlon Brando, atunci când Megamind intră în rolul tatălui lui Superman. Desigur, există multe alte fineţuri, iar eu am sărit de fericire la fiecare dintre ele, ca o adevărată geek/fan-girl ce sunt.

Astea nu acoperă însă subţirimea scenariului. Will Ferrell are tendinţa să fie obositor de exagerat, în timp ce Brad Pitt mi-a dat impresia că ar fi fost plictisit. Chiar şi geniul comic al lui Tina Fey s-a pierdut printre replicile sleite, iar femeia e şi scenaristă şi actriţa principală în 30 Rock, unul dintre cele mai premiate seriale de comedie contemporane.

Surpriza cea mai plăcută pentru mine a fost vocea actorului David Cross (aproape necunoscut, faţă de restul distribuţiei), pe care-l cunosc din sitcomul-cult Arrested Development şi care a „furat” practic fiecare scenă în care a vorbit. Este vorba despre vocea lui Minion, peştele/ aghiotantul/ cel mai bun prieten al lui Megamind. (Bonus: personajul lui Cross din Arrested Development a avut o perioadă în care voia să intre în Blue Man Group şi se vopsea mereu în albastru, în consecinţă).

P.S: Întotdeauna o să prefer un personaj cu un creier gigantic (deşi îl foloseşte în scopuri rele) în locul unui tip cu voce de Brad Pitt, bărbie gigantică şi muşchi.