Cinci premiere în acest weekend. Ce să nu rataţi

0
372

 

Mai rar vin cinci premiere într-un weekend, în cinematografele din România. Şi mai rar se nimereşte ca majoritatea să fie demne de recomandat. Moneyball, Route Irish şi Baladă tristă de trompetă sunt highlight-urile săptămânii şi, dacă aveţi chef de o seară la cinema, nu ezitaţi între unul dintre ele. N-am spune acelaşi lucru despre New Year’s Eve/ De Anul Nou, un film şters ca un episod din Tânăr şi neliniştit. Singurul pe care echipa Filmreporter.ro nu l-a văzut e The Thing/ Creatura. Dar ştim că fanii genului horror sunt deja la coadă, la casa de bilete.

  •  Filme serioase despre probleme grave, episodul Irak – Route Irish, de Ken Loach

În 2010, unul din „părinţii” kitchen sink realism-ului se întorcea la Cannes cu o dramă-thriller care pune istoria în plină scriere sub microscopul poveştii personale a omului de rând: Loach arată cu degetul orori de război comise gratuit de occidentali pe unde nu le fierbe oala sau jocuri de interese de la nivel înalt (şi bieţii working class heroes care se prind în ele). După ce prietenul lui cel mai bun e ucis în Irak, Fergus respinge explicaţia oficială şi sapă pe cont propriu după adevăr. Predica anti-război e inevitabilă şi nedisimulată, dar e dizolvată în actoria intensă, furibundă a lui Mark Womack din rolul principal şi în firul roşu al evoluţiei relaţiei dintre Fergus şi Rachel, văduva lui Frankie – un fel de lumină de modelare emoţională într-un scenariu cerebral, încărcat social şi politic. Route Irish e până la urmă un film foarte didactic, dar întrebarea e: nu cumva ăsta e singurul mod de a trata anumite subiecte? (Andreea Dobre)

  • Ori la bal, ori la spital. Sau mai bine la amândouă – Baladă tristă de trompetă, de Álex de la Iglesia

Tot despre război, tot cu bătut obrazul moraliceşte, dar de data asta în alt registru: dacă Loach e un pedagog de modă veche, atunci Iglesia e magicianul din spatele celui mai horror coşmar cu clovni pe care l-ai avut vreodată. În Baladă tristă de trompetă, războiul civil spaniol din anii ’30 e curăţat de istorie şi politică şi transpus ultra-schematic în lumea circului, un circ cu un picior în gore, care sfidează orice mărunţişuri de genul vârsta clovnului cel trist, Javier, sau nervii spectatorilor.

Singurul dram de istorie (şi de fapt cheia de lectură a întregului trip) e scena de început, o amintire din copilăria lui Javier, în care tatăl său, tot clovn, e recrutat cu forţa de miliţia locală şi aruncat în conflictul dintre naţionalişti şi republicani. Fast forward câteva decenii mai târziu, şi treaba se împute grav şi metaforic: Javier se luptă pe viaţă şi pe moarte cu Sergio, clovnul cel vesel, pentru soţia celui de-al doilea, frumoasa şi instabila Natalia, moment în care nu mai contează decât cine ce simbolizează. E greu de recomandat aşa un film, dar e la fel de greu de ignorat aşa o abordare con cojones a istoriei şi a absurdităţii violenţei – aviz fanilor lui Tarantino. (Andreea Dobre)

  • De Anul Nou nu vedem nimic nou – New Year’s Eve, regia Garry Marshall

Când producătorii lui New Year’s Eve au pornit la shopping de staruri, nu s-au zgârcit deloc (apropo, ar trebui inventat principiul eco şi la Hollywood). I-au pus în coşul lor de 56 de milioane de dolari pe Robert De Niro, Michelle Pfeiffer, Hilary Swank, Halle Berry, Ashton Kutcher, Jessica Biel, Katherine Heigl, Sarah Jessica Parker, Jon Bon Jovi, Zac Efron, Abigail Breslin, Sofia Vergara etc. Să ai atâtea talente la îndemână şi să nu faci nimic cu ele e oarecum specialitatea lui Garry Marshall (Valentine’s Day) în ultimii ani. Nici măcar nu şi-a dat osteneala să facă rost de un scenariu mai puţin inept şi prăfuit. E vorba de mai multe poveşti ale unor oameni diferiţi – legaţi la un moment dat unii de alţii – în ultima zi din an.

Cineva îşi regăseşte tatăl, altcineva dragostea, o femeie singură (Pfeiffer) îşi dă demisia şi îşi împlineşte wish-list-ul, o alta (Heigl) îl plesneşte de vreo trei ori pe Jon Bon Jovi pentru că a părăsit-o (înainte de a se împăca, evident), un manager tânăr călătoreşte cu o familie simplă şi învaţă ce înseamnă (ah!) iubirea ş.a.m.d. Totul în timp ce globul de lumini din Times Square se ridică sub privirile întregului mapamond (?!) – s-a tot repetat asta în film, de parcă planeta ar fi o Americă de la un capăt la altul. Dacă vă aşteptaţi să râdeţi, nici asta nu se va întâmpla, pentru că New Year’s Eve are de spus numai lucruri grave de viaţă & de moarte în timp ce dă reclame cu Toshiba şi Nivea din 5 în 5 minute. (Florentina Ciuverca)

  •  Moneyball, regia Bennett Miller

Moneyball e must-see-ul lunii decembrie. Nu e doar un film despre baseball – asta i-ar putea ţine pe mulţi deoparte – mai precis, nu e genul acela de film în care se joacă baseball 50% din timp. E portretul unui om care a trecut peste propriul eşec ca jucător de baseball pariind, din poziţia de manager general al echipei Oakland Athletics, pe formule matematice şi statistici când alţii mizau doar pe instinct şi aparenţe. Povestea e adevărată şi a fost subiectul unei cărţi omonime publicate în 2003 de Michael Lewis. Sub scriitura lui Steve Zaillian şi Aaron Sorkin (The Social Network), personajele spun de puţine ori mai mult decât e nevoie, iar între Brad Pitt şi Jonah Hill e o chimie grozavă. Şi mult umor.

Într-un fel, e povestea clasică de succes, dar e spusă inteligent şi cu decenţă. Billy Beane riscă tot de dragul unei intuiţii, până la urmă, aceea că formula de calcul inventată de absolventul de Yale Peter Brand (Hill), numită Moneyball, care estimează în ce poziţie ar funcţiona cel mai bine un jucător după cum a acţionat anterior, e aplicabilă şi pe teren. După ce a bătut recordul la meciuri câştigate în Liga Americană, Billy Beane a patentat practic metoda. Filmul urmăreşte ezitările şi frământările lui, iar Brad Pitt e excelent în a le da contur. De neratat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here