Sunt multe motive pentru care filmul ăsta cu titlu atât de lung nu ar trebui să funcționeze. În special distincția dubioasă de a fi sequel-ul  prequel-ului  rebutului lui Tim Burton din 2001, prin definiție incapabil să scape de redundanța titlului – nu e ca și cum ar veni cineva să vadă un film cu numele Planeta Oamenilor. E, așadar, cu atât mai surprinzător că Dawn of the Planet of the Apes/Planeta Maimuțelor: Revoluția e cel mai ambițios divertisment de vară hollywoodian de la The Dark Knight încoace.

La finalul lui Rise of The Planet of The Apes, revolta condusă de cimpanzeul modificat genetic Caesar (Andy Serkis) ducea armata ad-hoc a maimuțelor peste podul Golden Gate și direct în pădurea din preajma San Francisco-ului. Tot acolo le găsim și zece ani mai târziu, în filmul lui Matt Reeves (Cloverfield, Let Me In), organizate într-o societate patriarhală condusă de Caesar cu mână de fier.

Între timp, febra simiană a măturat populația lumii, numai cei imuni supraviețuind, iar maimuțele au toate motivele să creadă că umanitatea a dispărut: nu au mai văzut un om de doi ani (o gaură de logică destul de mare, având în vedere că au o comunitate numeroasă în imediata vecinătate). Situația se schimbă atunci când dau nas în nas cu un pâlc de oameni plecați în misiune să repună în funcțiune barajul care le-ar asigura energia electrică necesară supraviețuirii. Există o singură problemă – barajul cu pricina se află fix sub fundul maimuțelor, ceea ce face ca ciocnirea dintre cele două societăți să fie inevitabilă.

Miza evitării conflictului armat, susținută de Caesar în ciuda opiniei unora dintre membrii tribului său, își găsește aderenți în tabăra adversă, în care există oameni – printre care Malcolm (Jason Clarke, un leading man mult mai atașant decât James Franco) și familia sa – care înțeleg că nu se confruntă cu niște simple maimuțe. Acesta e cel mai palpitant cârlig pe care îl aruncă scenariul scris de Rick Jaffa, Amanda Silver și Mark Bomback, cu rezultate din cele mai ofertante  – protagoniștii nu se aruncă la luptă cu prima ocazie, lucrurile rele se întâmplă în ciuda celor mai bune intenții, ambiția naște monștri, iar lupta pentru supraviețuire îi transformă pe toți (oameni sau maimuțe) în creaturi feroce și instinctuale.

Dawn of the Planet of the Apes nu pierde nimic din originile sale de fabulă percutantă, nu tocmai subtilă, preocupată la fel de tare și de spectacol și de punerea în discuție a dilemelor morale ale celor două tabere. Cu adevărat remarcabil e faptul că ideile nu sunt înecate, ci puse în valoare de marea de pixeli asamblați de cei de la Weta cu o virtuozitate ieșită din comun – o scenă inițială în care consoarta lui Caesar naște înconjurată de ceilalți membri ai tribului e perfect credibilă și un salt major față de alte compoziții în totalitate digitale recente, iar interacțiunea dintre cele două specii e organică.

Desigur, ăsta e în mare parte meritul lui Andy Serkis, autoritatea mondială în materie de motion capture, omul din spatele lui Gollum, King Kong și, în curând, Hulk. Plusând considerabil față de episodul anterior, Dawn are câteva scene în care câteva zeci de oameni în costume cu senzori, coordonați de Serkis, sunt transformați digital în maimuțe iar rezultatul trebuie văzut pentru a fi crezut.

Unul dintre cele mai echilibrate, fluid scrise și competent regizate filme de public din istoria recentă (Reeves are mai multe resurse de talent decât maestrul său, J.J. Abrams), Dawn of the Planet of the Apes ține vie speranța că filmul de 200 de milioane de dolari al viitorului nu va arăta ca Transformers: Age of Extinction.

***

Filmul rulează în cinematografe din 11 iulie.