Topul filmelor din 2018 – Cătălin Mesaru

0
766

Din câte îmi dau seama, 2018 n-a fost chiar un an extraordinar pentru cinema, cel puțin în umila-mi părere și viziune (adevărul este și că am ratat filmele lui Hirokazu Koreeda și Kim Ki-duk) – n-am avut Mad Maxn-am avut nici Arrival. Cu toate astea, anul ăsta s-au întâmplat două lucruri splendide pentru cinefilii arondați la filmele de gen: Mandy și Halloween (pe lângă demențe precum Hereditarysau filme care au putut fi văzute doar prin festivaluri – Framed, horror spaniol cu like & share, Trauma – torture porn delicios cu veleități politice din Chile sau Memento Mori– David Lynch filtrat prin sensibilități belgiene). Pentru ceilalți, pentru cei pe filonul de art-house, există Burning și You Were Never Really Here.

Acestea fiind zise, iată la ce am vibrat în diferite feluri în 2018, în ordine complet aleatorie:

Mandy – r. Panos Cosmatos

Filmul anului, practic. Delir sublim cu Nicholas Cage, revenge movie infuzat de LSD. Experiență ultra- și supra- senzorială. E un film care ți se întâmplă și pe care-l experimentezi, nu un film pe care doar îl vezi. Puncte bonus pentru King Crimson pe genericul de început.

Eighth Grade – r. Bo Burnham

În mod cert nu e o capodoperă, dar este un produs eminamente al lui Bo Burnham, lucru care se simte în fiecare moment. Și, în fond și la urma urmei, asta era ce-mi doream întocmai. E un film despre cât de nasol este să fii în ziua de azi copil și pare destul de cablat la zeitgeist (nu știu, nu sunt o fetiță de clasa a 8-a, dar îmi imaginez că e destul de groaznic să-ți trăiești vârsta asta în ziua de azi). Puncte bonus pentru Elsie Fisher, actrița din rolul principal, căci e excelentă.

Sorry To Bother You – r. Boots Riley

Film cu agendă (cu A mare?) anti-corporație, anti-capitalism, anti-consumerism și multe alte anti-uri. E aproape la fel de subtil ca un pumn în ceafă, dar este foarte distractiv și inventiv în modul în care-și spune povestea, chiar dacă uneori mai derapează în „coolness” gratuit. Puncte bonus pentru Tessa Thompson. Întotdeauna.

Upgrade – r. Leigh Whannell

Celălalt Tom Hardy (adică Logan Marshall – Green) pare că s-a distrat de minune în acest film de acțiune cyberpunk care vorbește despre temerile unora dintre noi – ce-ar fi dacă tehnologia s-ar infiltra într-atât de mult în viața noastră încât ne-ar prelua funcțiile motorii. Și nu numai, căci iarăși avem mesaj anti-corporație (pare a fi o temă recurentă și cam la îndemână pentru mulți dintre cineaștii de azi). Departe de a fi un film mare sau cu cine știe ce ambiții, Upgrade e o bucurie de film care-ți întrece așteptările. Puncte bonus te face să te gândești la filmele de acțiune din anii 80.

Hereditary – r. Ari Aster

Masterclass de actorie direct de la Toni Collette și melanj de dramă familială și teroare. Are câteva momente absolut surprinzătoare și teribil de frumoase (deși în esență groaznice) și e genul ăla de film care la a doua vizionare ți se dezvăluie un pic mai mult și e genul de film care mustește de atmosferă apăsătoare. Puncte bonus pentru imagine și pentru miniaturile personajului lui Toni Collette.

Halloween – r. David Gordon Green

N-aveam cum să am dubii despre acest nou sequel la totemicul părinte al slasher­-elor moderne. Fiind, totuși, produs de Carpenter și de Jamie Lee Curtis (printre mulți alții, desigur) și cu muzică de la însuși Carpenter, am sperat că vom primi un film cel puțin respectabil. Ce am primit, însă, a fost unul dintre cele mai bune sequel-uri din franciza Halloween. Acolo sus în top, devansându-le chiar și pe Halloween 4: The Return of Michael Myers. Desigur, fiind vorba de Halloween, iar s-a dat cu linia temporală de toți pereții și acum am ajuns în al treilea (sau al patrulea dacă luăm în considerare atrocitățile lui Rob Zombie) timeline – noul Halloween fiind continuare directă la filmul original, ignorând complet universul în care s-au întâmplat Halloween II, Halloween 4, Halloween 5, Halloween 6și ignorând și universul în care s-au întâmplat Halloween II, Halloween H20 și Halloween: Resurrection. În orice caz – e o scrisoare de dragoste la adresa întregii francize, cu mai mari sau mai mici rapeluri la diferitele filme antemergătoare (avem chiar și un mic tribut la Halloween III: Season of The Witch) și funcționează de minune pe toate planurile. Să sperăm că sequel-ul nu va strica tot. Puncte bonus pentru Jamie Lee Curtis și Judy Greer și, mai ales, pentru masca lui Michael Myers.aHall

Apostle – r. Gareth Evans

Mă întreb dacă pitch-ul lui Evans pentru acest film a fost ceva în genul: „Salut, sunt Gareth Evans și nu vreau să fac The Raid 3, ci vreau să fac un amestec de Wicker Man și Witchfinder General.” Aș fi foarte dezamăgit altfel. În orice caz, cu toată dragostea pe care o port celor două Raid-uri, Apostlee o binevenită schimbare de macaz pentru Evans și e una dintre surprizele plăcute ale acestui an cu niște momente de pură splendoare vizuală. Puncte bonus pentru Dan Stevens.

You Were Never Really Here – r. Lynne Ramsay

După We Need To Talk About Kevin, Lynne Ramsay servește spectatorului această poveste cu pacing glacial și molcom despre cât de bine joacă Joaquin Phoenix, trafic de fete și tulburări interioare. În esență ceva ce pare să fie un thriller ajunge să fie, de fapt, un film despre fuga de sine, introspecție și conflicte emoționale interne. Sigur, e destul de pretențios, dar jocul actorilor și infuzia de tragism îți intră pe sub piele. Puncte bonus pentru Ekaterina Samsonov, excelentă în rolul Ninei.

Mom and Dad – r. Brian Taylor

Ce surpriză, al doilea film cu Nicholas Cage de anul acesta (omul a avut, totuși vreo 5-6 filme în care a jucat) care intră în top. Și al doilea film în care Cage își dezlănțuie nebunia viscerală asupra întregului ansamblu cinematografic. De la regizorul celor două Crank-uri,Mom and Dad e un asalt asupra bunului simț (cel puțin în ceea ce privește relațiile familiale dintre părinți și copii), dar e al naibii de fun și de intens. Puncte bonus pentru Selma Blair și pentru dialogurile spumoase.

Burning – r. Lee Chang-dong

Bazat pe o povestire scrisă de Haruki Murakami, Burning e o dramă (cu tușe de mystery movie) care te bombardează perpetuu cu sentimente tristețe și disperare, sufocare și angoasă. Yoo Ah-in e perfect dărâmător în rolul unui scriitoraș care suferă de blocaj inspirațional și care ajunge să facă parte dintr-un fel de triunghi semi-amoros destul de atipic. Intens, trist, tensionat și năruitor. Celălalt film al anului, practic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here