
„Diversitatea locaţiilor” e formularea ce caracterizează foarte bine selecţia oficială a Anonimului, care adună filme turnate în Europa, Asia, Africa, America Latină.
Regizorul Musa Syeed ne-a povestit împrejurările în care a realizat filmul său de debut, Valley of Saints/Valea Sfinţilor, proiectat în competiţia de lungmetraj de la Anonimul 2012, un „indian indie” remarcat la Sundance anul acesta. Renunţând la scenariul de peste 100 de pagini pe care voia iniţial să îl filmeze în locul de baştină al părinţilor săi, americanul Syeed a făcut deplasarea pe malurile lacului Dal, din provincia Caşmir, însoţit doar de cameraman, producător, câţiva bani şi trei pagini de sinopsis.
Timp de două luni, câteva ore pe zi – spre apus, când e lumina mai bună, a filmat povestea, în mare parte improvizată, a barcagiului Gulzar (jucat de actorul neprofesionist cu acelaşi nume).
Gulzar şi prietenul său sunt pe cale să părăsească zona de conflict de secole dintre pakistanezi şi indieni, când o restricţie de a călători, cauzată de revolte, îi ţine pe loc. În viaţa celor doi apare Asifa, o tânără studentă americană de origine indiană, care vine să ia mostre de poluare din lac, pentru un studiu.
Legătura dintre cei trei se înfiripă pe fundalul discuţiilor despre viaţa din regiune, poeziile lui Gulzar (scrise, în realitate, chiar de el), poluare şi civilizaţie (câteva lecţii de ecologie sunt cam didactice, dar bine ţintite), fără a intra prea mult în detalii în privinţa tensiunilor politice din zonă („lumea e ca lacul, care reflectă ce e în el”). Rezultatul e un fel de Malick pentru noua generaţie, la graniţa dintre documentar şi ficţiune, cu frumoase cadre naturale şi plin de spontaneitate. Cu alte cuvinte, cel mai ataşant film de la această ediţie a festivalului.
J’aime regarder les filles
Din Franţa, un alt film de debut, J’aime regarder les filles/ 18+, de Fred Louf, purtând titlul unei piese de Patrick Coutin, a fost proiectat cu sala arhiplină, ca la o vizionare într-o sufragerie unde doar jumătate dintre oameni au loc pe canapea.
Anii ’80, Paris, în era Mitterand. Primo (Pierre Niney, cu alură de Tobey Maguire), un tânăr provenind dintr-o familie de florari, încearcă să îşi ascundă originile modeste, pentru a se integra în grupul de colegi bogaţi şi aroganţi şi a intra în graţiile Gabriellei (Lou de Laâge). Timid şi nu prea, protagonistul intră în tot felul de încurcături, din care iese adesea şifonat şi bătut, dar cu dragostea nestinsă şi onoarea aproximativ intactă.
Vioi şi pe alocuri amuzant, filmul e, totuşi, prea lipsit de consistenţă: fetele (două la număr) sunt frumoase, dar volatile şi contradictorii – probabil că scopul e să întruchipeze „eternul feminin”, dar sunt prea iritante pentru a reuşi. De celalaltă parte, Primo nu e nici îndeajuns de rebel, nici îndeajuns de critic la adresa snobismului anturajului său, încât să fie credibil ca personaj ce i se pune în antiteză (dă 1800 de franci pe o sticlă de vin fără nicio remuşcare faţă de banii părinţilor, iar atunci când câştigă o dispută, o face din întâmplare).
În derivă
La pirogue/Piroga, de Moussa Touré, e o coproducţie francezo-senegaleză, ce are în prim-plan un grup de emigranţi ilegali în devenire, în drumul lor cu piroga pe apele învolburate ale Oceanului Atlantic, din satul lor pescăresc până în Spania. Împinşi de la spate de motive variate, de la sărăcie până la nevoia unei proteze, toţi cu dorinţa de a începe o viaţă nouă, sunt oameni aspri şi căliţi de greutăţi.
Dintre ei, câţiva capătă personalităţi mai bine conturate: Baye Laye – conducătorul pirogii, cu familie de întreţinut şi obligaţii, aghiotantul său, care ajută o femeie să urce ilegal la bord, şi organizatorul transportului, orator la nevoie şi religios de circumstanţă.
O perspectivă inedită asupra fenomenului migraţiei dinspre continentul african („Europa trece acum prin criză, mai bine emigrezi în China”), cu valoare de semnal de alarmă asupra pericolelor la care se expun cei ce îşi riscă astfel viaţa şi libertatea, La pirogue e un film mic despre o problemă mare, care ar avea loc şi la One World Romania.
