Sex&drugs la capătul Americii: „Marfa Girl”

1
123

CORESPONDENŢĂ DE LA ROMA. Se pare că cei care trec zilele acestea pe la Festivalul de la Roma sunt primii şi singurii spectatori care vor vedea Marfa Girl pe ecran mare, pentru că Larry Clark (69 de ani) e convins că viitorul e în altă parte. Filmul va intra online pe 20 noiembrie, pe pagina proprie a cineastului american, larryclark.com, iar o vizionare va costa 5.99 dolari.

Luni seara, filmul a avut premiera mondială în Sala Sinopoli a Auditoriumului Parco della Musica din Roma, în competiţia festivalului. Proiecţia s-a încheiat fix la miezul nopţii, cu destule aplauze cât să-l facă pe Larry Clark să regrete că nu repetă experienţa.

O fi viitorul în altă parte, dar apusurile acelea arse din Texas, de la graniţa cu Mexic, se văd splendid la cinema. Regizorul adolescenţilor uitaţi ai Americii, faimos (şi controversat) pentru albumul de fotografii„Tulsa”, din 1971, şi pentru filmele Kids (1995), Bully (2001) sau Ken Park (2002), a influenţat profund stilul vizual al cinema-ului independent – un minimalism rough, în culori reci şi cu camera întotdeauna aproape de personaj (Gus Van Sant, obsedat la rândul lui de adolescenţă, îl citează frecvent ca inspiraţie). Au trecut ceva ani de atunci şi stilul lui nu mai e nou, nici original, însă e outdated într-un mod plăcut.

„Crude tales of teenage malaise”, cum le-a numit un critic inspirat, filmele lui Larry Clark vorbesc despre adolescenţa în familii disfuncţionale, în comunităţi mici sau la marginea oraşelor, despre căutarea identităţii sexuale, rădăcinile violenţei, intoleranţă, influenţa religiei. Scenele cu sex explicit şi droguri (cu adolescenţi) au fost greu de digerat pentru ţări ca Australia, care au refuzat să distribuie Ken Park, de pildă.

În Marfa, un orăşel de la graniţa cu Mexic în care nu opreşte nici trenul, locuit de imigranţi din a doua generaţie, mame singure şi adolescente cu copii care îşi aşteaptă soţii din închisoare, adolescenţii îşi omoară timpul făcând skateboard şi sex şi fumând marihuana. Nu e practic nimic altceva de făcut şi senzaţia de capăt de lume pluteşte în aer tot filmul. Violenţa şi frustrările mocnesc.

Larry Clark nu face nimic special cu personajele sale (cu excepţia unuia), ni le arată ca şi cum abia le-am fi găsit: un adolescent de 16 ani, pe jumătate hispanic, care face skateboard şi are primele experienţe sexuale, o tânără cam de aceeaşi vârstă cu un copil şi un soţ în închisoare, o artistă crescută de un tată hippiot care vine în rezidenţă în orăşel şi îşi petrece zilele şi nopţile făcând sex, o mamă singură care creşte papagali şi găini, o femeie care descătuşează energii cântând, un agent de frontieră cu probleme psihice etc.

Actorii – aproape toţi necunoscuţi – sunt foarte naturali, de la Adam Mediano, adolescentul de 16 ani, la frumoasele Drake Burnette, Mercedes Maxwell, Indigo Rael şi Lindsay Jones sau James St. James.

Poate că am mai văzut personajele astea de multe ori şi poate că  Marfa Girl arată ca reclamele la Levi’s, cum comenta cineva, dar e ceva ce străbate fiecare cadru şi pe care nu-l întâlneşti întotdeauna, şi anume senzaţia că Larry Clark chiar a fost acolo, ceea ce nu e deloc puţin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here