CRONICĂ: Un strop de suprarealism – „Iubire persană”

3
128

Autor: Dragoş Marin

Cu un titlu românesc mai puţin gastronomic şi „cu magia din Amélie”, cum pronunţă naiv dar voios afişul, ajunge şi la noi, să inaugureze noua şi îmbunătăţita Sală Elvira Popescu, cel mai recent film (primul live-action) al autorilor de romane grafice Vincent Paronnaud şi Marjane Satrapi (Persepolis) – Poulet aux prunes sau Iubire persană.

Mathieu Amalric (minunat ca întotdeauna) e Nasser-Ali, un violonist iranian care, în urma unei dispute conjugale, rămâne fără vioară, deci fără dorinţa de a trăi. Are o soţie (Maria de Medeiros) care vorbeşte pe un singur ton (înalt), doi copii gălăgioşi, un frate comunist (căsătorit cu Rona Hartner!), stângaci în arta conversaţiei, şi gânduri negre de suicid. Se aşază aşadar în pat să îşi aştepte cuminte sfârşitul, nu înainte de a depăna acele episoade din viaţă ce l-au adus în starea în care se află. Timp de opt zile/capitole, memoria sa face salturi în timp, vis, istorie şi viitor împletindu-se: sfaturile mamei (Isabella Rosellini), împrejurările căsătoriei, copiii jucându-se cu fulgii de nea, apoi maturi, privind spre trecut (Chiara Mastroianni, într-o apariţie scurtă), femeia pe care a iubit-o.

Ca şi Persepolis, Iubire persană e adaptarea unui roman grafic scris de cei doi artişti grafici/regizori, iar acest lucru se vede, de la decoruri până la alegerea unghiurilor de filmare. Jocul de lumini şi umbre, redat alb/negru de desen, e folosit în film pentru a sugera stări interioare, de obicei de frică: mustrarea publică a lui Nasser-Ali la şcoală, întâlnirea cu demonul.

Teheranul e construit din machete la scară ale clădirilor, îmbinate cu decoruri de studio (ca o producţie David O. Selznick din anii ’40) şi animaţie; sunt frecvente prim-planurile pe părţile corpului personajelor – picioare alergând, expresii faciale –, există „teleportări” cu efect absurd-comic (Nasser-Ali urmăreşte o femeie misterioasă, ascunzându-se într-un coş de răchită ca Scooby-Doo), secvenţe animate (o istorisire plină de tâlc despre destin). Vizita nocturnă a Sophiei Loren, voluptoasă şi supradimensionată (eroul din Vals cu Bashir plutise în vis pe trupul unei femei gigantice), conversaţia cu Azrael, Îngerul Morţii (rejucare a întâlnirii ce deschide A Şaptea Pecete a lui Bergman), variantele de sinucidere sunt momente excelent ritmate, puse în scenă creativ şi cu umor.

Unele inadecvări tonale (consecinţă probabilă a sursei desenate) trădează pe alocuri că e vorba despre un film de debut. Momentele cu încărcătură emoţională puternică alternează cu cele în cheie parodică, uneori în cadrul aceleiaşi scene (vezi certurile frecvente ale celor doi soţi) iar actul trei pică (asumat, e adevărat) în melodramatic. Filmul rămâne însă până la sfârşit inventiv şi interesant vizual, motiv suficient pentru care îi stă bine pe ecranul de cinema. Mai ales în cazul în care nu aţi observat că fiecare dintre noi are nevoie de un strop de suprarealism.

dailyratioofmovies.blogspot.com

Citeşte şi: „Să facem «Iubire persană» a fost la fel de incitant ca mersul pe sârmă”

***

Iubire persană rulează în cinematografele din România din 10 februarie, distribuit de Metropolis Film.

Vezi aici unde poţi viziona filmul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here