CORESPONDENȚĂ DE LA BERLIN. Era după ora două după-amiază, ieșisem de la Berlinale Palast de la un film pe care chiar nu l-am putut suporta până la final, afară era frig, dar aerul era proaspăt și capul meu asta cerea: să fie scos la aer. Lângă Berlinale e o brutărie cu tot felul de nebunii, am ales ceva cu ochii închiși, am trecut pe lângă cei patru urși albi și am zărit o bancă liberă. Ce dacă era frig? M-am așezat și am început să mănânc. Voiam să găsesc o cafenea unde să pot să citesc un pic și să mă apuc să scriu câteva rânduri. De joi, de la ora 11.00 dimineața, îmi stăruie în minte imagini alb-negru și replici și mă tot căznesc să îmi aduc aminte nu știu ce cuvânt oacheș, mă enervez că nu îmi iese și mă pufnește râsul când mă trezesc zicându-i unei prietene „cocoane, vreau și eu un ișlic”. Toate mi se trag de la Aferim!.

S-a așezat lângă mine o fată de vreo 15 ani, m-am dat un pic mai încolo să îi fac loc, mi-am luat geanta în brațe și mi-am continuat contemplările. Am observat că erau trei fete cu tot felul de bunătăți în brațe; m-am dat și mai în stânga, făcându-le semn să se așeze și, dacă e, să se înghesuie puțin. M-au privit un pic suspicioase, au zâmbit ușor și una a rămas în picioare. Toate aveau părul negru-negru, strâns în cocuri joase, piele măslinie și ochi de un căprui adânc. Aveau ceva ștrengăresc în ele. Le-am auzit spunându-și una alteia: „Asta nu e de p-aici, și nemțoaică nu e sigur. Să ne facă așa loc lângă ea”.„Hai, fă, că și-a luat geanta în brațe imediat ce ne-a văzut. I-o fi frică să nu fugim cu ea”, a răspuns cea care era încă în picioare.

Vorbeau românește. Aveau un ton un pic dur, însă o privire ghidușă, iar cea de lângă mine foarte caldă. Tot ea mi-a zâmbit blajin când m-am ridicat să plec și m-am întors să le urez poftă bună (am făcut-o în germană), făcându-i semn celei încă în picioare să ia loc. Am pornit, apoi, după trei pași, m-am întors spre ele și le-am urat poftă bună în romană. „Fă, ai auzit, ne-a zis poftă bună”, a șoptit una printre dinți, cealaltă zâmbind mirată. Am zâmbit și eu. „Da, sunt româncă și v-am auzit vorbind romană și mi-am zis că de ce să nu vă zic poftă bună în romană?”. Rămăseseră toate trei cu gura plină și privirea pironită asupra mea. „

Mi-am luat geanta în brațe nu pentru că mi-era frică să nu fugiți cu ea, ci pentru că nu am vrut să mă ridic imediat, sunt obosită și voiam să stau un pic cu nasul la soare, dar nici să vă las să mâncați în picioare nu voiam. Ciudat e că atunci când mi-am luat geanta în brațe, m-am gândit să nu vă dau impresia că mi-o fi frică de voi”. „Auoleu, ce obișnuite suntem noi cu d-astea. Ne gândeam noi că nu sunteți din Germania, da’ chiar din România și să vreți să ne faceți și loc, asta chiar că nu ne-am gândit”, a spus una dintre ele.

„Mă bucur tare că v-am întâlnit. Am văzut ieri un film pe care vă rog eu mult să mergeți să îl vedeți și voi dacă aveți vreodată ocazia. Se numește Aferim!, e în competiție aici la Berlinală”. „Aia cu ursu?”, m-a întrebat una din ele. „E film românesc și e așa de frumos și emoționant, vorbește și despre țigani, despre istoria lor în România, e un fel de western”. Aici au râs cu poftă – haha, un western cu țigani?! „Păi, și ce spune: că suntem hoți, criminali și buni de nimic? Și mai e și cu pistoale, să vezi”.  „Da’, las, că nici aici nu zic mai bine de noi,” a răspuns cealaltă. Am oftat cam prostește, le-am zis că merită să îl vadă, cred că le-ar plăcea, că e mult mai mult de atât, dă de gândit. Și personajul Carfin, robul țigan, e cel mai plimbat din film, că a fost la Viena, Paris și Lipsca, că e băiat destul de chipeș, doar că stă mai mult cu capul în jos pe un cal”. Au chicotit înfundat. „Haaa, Lipsca, acolo am fost și noi. Leipzig îi zice acum, nu? Da’ ne-am mutat la Berlin că aici e mai mult loc pentru noi”, a continuat oftând ușor. „Și ne place aici. E mai bine ca acasă, în orice caz”, a șoptit.

I-am spus că și eu am plecat de acasă acum mulți ani, că da, poate cumva e mai bine acum, liniște să avem și câțiva prieteni la cataramă și aici cred că tu te-ai scos, i-am zis râzând ușor, când toate trei s-au prins de mână și au râs: „O, da, noi suntem de nedespărțit”. Aș mai fi stat cu ele de vorbă, acum îmi pare rău că nu am făcut-o. Întâlnirea cu ele m-a ajutat să înțeleg filmul Aferim! și mai bine, cred. Și pe mine însămi, poate. De ce mi s-a părut că vorbesc ca în mahala? Când nici n-am fost vreodată în vreuna? Când mi-am tras geanta, oare chiar nu mi-a trecut prin gând să nu mi-o înșface vreuna? Când au zis în română că nu sunt de pe-aici, de ce m-am ridicat să plec?

Un western de Valahia

Aferim! e o oglindă pe care ne-o întinde Radu Jude tuturor și am face bine să privim în ea. E ca o cutie de bijuterii în care se ascund tot felul de vorbe slobode și zicale spumoase. E un film despre care se va tot vorbi, și dacă ia premii la Berlin, și dacă nu ia. Eu sper sincer să ia, pentru că merită. Am văzut aproape toate filmele din competiție și, categoric, e pe lista celor care trebuie să plece acasă cu un Urs. Un urs care să amintească de cei plimbați prin Valahia secolului 19. Când țiganii erau încă sclavi, când Țara Românească era a otomanilor, însă sub tutelă rusească, când boierii purtau ișlicuri și aveau robi țigani pe care-i cumpărau din iarmaroace, îi snopeau în bătaie și îi puneau la munci grele. Când haiduci, zapcii și popi se întâlneau în hanuri și colindau păduri și câmpii, când tâlhari omorau oameni la drumul mare, când muierile erau ceva ce aparțineau bărbaților și puteau fi tratate după bunul și răul lor plac.

Povestea din Aferim! e pe cât de simplă în aparență, pe atât de complexă, pe cât de amuzantă prin limbaj (aproape mereu cu înțeles dublu), pe atât de plină de nerv și tensiune.

Aferim! spune povestea zapciului Constadin (Teodor Corban) și a fiului său Ioniță (Mihai Comănoiu), care cutreieră codri și sate în căutarea unui rob țigan, Carfin (Cuzin Toma), fugit de la un boier, Iordache Cindescu (Alexandru Dabija), din cauză că ar fi furat ceva. Aflăm pe parcurs însă că Sultana, nevasta boierului, ar fi fost necazul. Povestea e narată simplu, realist, linear, fără alternări de planuri. E un road movie, un western, cum le place multora deja să îl catalogheze. Codrul nu e sălaș de liniște și introspecție, satele nu sunt oaze de fericire, sârbe, bucate și licori ca-n atâtea alte filme românești „de studio”, nici tărâm mioritic, e mai degrabă un John Ford film meets Tarantino, unde John Wayne îl cunoaște pe Amza Pellea. Și nici Don Quijote nu e prea departe.

Filmul începe cu căutarea robului țigan, cei doi întâlnesc pe drum tot felul de oameni, de la țigănci care din „ciori” și „hoaște bătrâne” și scuipături nu sunt scoase, la un popă slobod la gură, plin de învățăminte și păreri despre lume și muritori. Se înjură ca la gura cortului, exact așa cum se înjură în România zilelor noastre (doar arhaicul s-a mai dus), iar Constadin e un izvor nesfârșit de proverbe și zicale.

Ceea ce ar trebui să deranjeze, să dea de gândit e mesajul transmis de toate astea – filmul e portretul unei lumi, al unui popor, al unui fel de a fi. Constadin e ferm convins de noblețea sa, de sufletul său bun și onest, însă când întâlnește în cale oameni aparent omorâți de tâlhari nu se oprește să vadă dacă mai trăiesc, unui pescar îi plătește o sumă infimă pentru pește, negociază la sânge și e nedrept, dar vrea să cadă la bună înțelegere cu toată lumea. Nevasta boierului, fiică de protopop, nu vreo „slugă” și femeie de rând, și își plânge soarta sub pumnii și bătăile bărbatului.

Când popa (Alexandru Bindea) pe care-l întâlnesc în cale – cu roata căruței ruptă – începe să depene cum sunt bulgarii, englezii, francezii, sârbii, românii, turcii și țiganii, sala a izbucnit  în hohote de râs. Umorul e acolo mereu, strecurat în vorbe de duh și cuvinte „oacheșe”, însă dramatismul e imediat dedesubt. Deși o reconstrucție asumat subiectivă a unei lumi, filmul e foarte bine documentat, nu numai din punct de vedere lingvistic, cât și istoric și factual. Situațiile din târguri, din sate, de la conacul boieresc, toate se bazează pe diverse documente ale vremii. Iar imaginea filmului e absolut cuceritoare.  E ca o suită de picturi de un frumos incontestabil, toate grație măiestriei lui Marius Panduru. Montajul e brici și el, sunetul la fel, decorurile și constumele sunt foarte bine alese, locurile la fel. It’s a picture perfect. Îți dau senzația –  imaginea, în special – de atemporal, de loc nedefinit, la margine de lume.

Ce s-a schimbat în două secole?

Filmul are valențe universale, mulți l-au comparat cu 12 Years a Slave, însă filmul lui Radu Jude e mult mai bun. E surprinzător și te zguduie în timp ce te face să râzi; îți intră pe sub piele și, la fiecare vizionare, descoperi ceva nou. E și multă poezie în filmul ăsta. Cum ar fi scena trecerii celor trei peste dealuri (Tintiric fusese vândut într-un târg, trebuise de fapt să se vândă singur – obicei adevărat despre care documentele timpului relatează, așa cum a declarat co-scenaristul lui Jude, Florin Lăzărescu, la conferința de presă), momentul când Carfin povestește, atârnând cu capul în jos, de pe cal, cum a fost el cu alt boier la Viena, Lipsca și Paris, iar Ioniță îl întreabă cum e fiecare din ele. Un țigan le povestește celorlalți cum e lumea, legat de mâini și de picioare.

La un moment dat, Constadin se și întreabă, vorbind cu Ioniță, oare cum și-or aminti oamenii de ei peste 200 de ani, cum li s-o părea că le-au lăsat lumea. Or fi făcut ceva bun cu ea? Filmul te trezește binișor la realitatea actuală românească. Vorbim altfel? Nu atât de arhaic, însă ne înjurăm de mama și în fel și chip. Pe țigani cum îi privim, cum le vorbim? Femeile cum sunt tratate? Tot „vite” , „hoaște”, „babe împuțite”?

Nu am putut evita comparația: nici în filmul lui Jude, nici în cel al  lui Alexander Nanau, Toto și surorile lui, plasat în anii de glorie 2013-2014, țiganii nu știu să scrie și să citească și sunt împinși la margini de orașe și sate, ignorați de autorități și discriminați de majoritatea. La fel cum înjurăturile și limbajul pestriț al lui Constadin nu e cu mult mai vulgar decât limbajul șefului procurorului Panduru din filmul De ce eu? al lui Tudor Giurgiu. Filmele au în comun faptul că anumite realități, la aproape 200 de ani distanță, au rămas nealterate. Și asta ar trebui să ne pună serios pe gânduri și să ne determine să schimbăm ceva defitiniv în noi. Radu Jude doar ne întinde o oglindă foarte bine lustruită.

I-am promis lui Radu Jude că nu mai folosesc cuvântul Aferim! cel puțin o vreme. Dar tot pot să zic „jos pălăria!” și „Show me the bear!”.