„A fost odată în Anatolia” – poliţişti, substantive

Poţi s-o spui ca pe o poveste: a fost odată în Anatolia…o echipă de poliţişti condusă de suspectul unei crime la locul unde a îngropat cadavrul victimei. Cum singurele coordonate sunt o fântână şi un copac rotund, căutarea nu e deloc uşoară, mai ales că, noaptea, totul arată la fel. Asasinul e înghesuit pe bancheta din spate a maşinii poliţiei, între doi agenţi, în faţă stau doctorul şi comisarul. Dacia procurorului şi a oamenilor săi, care aduc cu ei un al doilea suspect, îi urmează. Toţi fac ore suplimentare, dar „banii sunt buni atunci când există un cadavru”.

Cel mai recent film al lui Nuri Bilge Ceylan (Marele Premiu la Cannes în 2011), Once Upon a Time in Anatolia/ A fost odată în Anatolia nu e însă nici pe departe un basm popular (nici western sau film cu gangsteri) ci e o rafinată deconstrucţie a genului poliţist, à la Porumboiu. Ideea a venit dintr-o poveste reală – unul dintre scenarişti, Ercan Kesal, e doctor, şi a participat în anii ‘80 la operaţiunea de căutare a unui cadavru.

O parte din ingredientele unui policier sunt la locul lor: avem o crimă, doi suspecţi (complici), forţe de ordine, şi o anchetă în plină desfăşurare; lipseşte însă un lucru esenţial: interesul regizorului pentru mecanismele şi mobilul crimei. Misterul e deja rezolvat, făptaşii sunt prinşi, nimeni nu poartă mănuşi sau recoltează amprente. Poliţiştii sunt doar nişte oameni obosiţi de căutări prin pustiul Anatoliei, nerăbdători să se întoarcă acasă. Criminalul e tăcut, cu vinovăţia în ochi, dar face mai degrabă figuraţie.

Prim-planul este luat aşadar nu de scop, ci de drumul în sine, care prilejuieşte dezvoltarea relaţiilor interumane. Caracterizările sunt apăsate, şi puternic individualizate: camera îşi face loc în maşina neîncăpătoare, în cadre strânse, înregistrând discuţii de multe ori cu tâlc (ca cea despre iaurtul de bivol, tare ca brânza). Cel mai bine conturate personaje sunt cel al doctorului Cemal (pe care Ceylan l-a scris ca pe un alter-ego al său), ins rezervat, dar de o inteligenţă vie, şi al procurorului Nusret, bântuit de o tragedie pe care o împărtăşeşte doar medicului – singurul mister pe care filmul îl dezleagă.

O mare parte a scenariului se petrece noaptea. Luna, de fapt o sursă de lumină de 25 de kilowaţi în vârful unei macarale (minunată soluţie), arată doar atât cât trebuie din pustiul Anatoliei; locurile în care e căutat cadavrul sunt aproape identice, doar frustrarea echipei de poliţişti creşte proporţional cu oboseala. Un măr se rostogoleşte la vale în apa unui pârâu în timp ce discuţia poliţiştilor se animă.

Umorul impregnează multe scene (Ceylan îşi declară admiraţia pentru Cehov), izvorând în contexte din cele mai surprinzătoare; grefierul aşază laptopul pe un scăunel, în mijlocul câmpului, şi începe să scrie în raport ceea ce îi dictează procurorul: că victima arată ca Clark Gable. Scena e, bineînţeles, de mare efect.

Minuţios în detalii (partea procedurală a meseriei e mai interesantă decât un episod din Doctor G), relevant (înnoptarea echipei în casa primarului unui sat spune mai multe despre mentalitatea turcă decât un ghid de călătorie) şi atent asamblat – varianta finală e editată din 120 de ore filmate -, A fost odată în Anatolia s-a văzut la Festivalul Filmului European şi e unul dintre cele mai bune filme trecute pe la noi în ultima vreme.