Autor: Florin Bică
Idrissa, un băiat african, imigrat ilegal din Gabon, ajunge într-un container în oraşul-port Le Havre. Aici, scapă ca prin urechile acului din mâna autorităţilor care pornesc o vânătoare acerbă pe urmele lui. Idrissa găseşte sprijin în persoana unui lustragiu numit Marx. Aşa începe povestea din Le Havre.
Filmul este o „recidivă” plăcută şi aşteptată a regizorului şi scenaristului finlandez Aki Kaurismäki. La fel ca în cele mai multe dintre filmele anterioare, eroii lui sunt oameni din clasa de jos, umiliţi şi obidiţi – cum ar spune Dostoievski. Personajele din Le Havre sunt figuri pitoreşti, rupte din/de realitate (realitatea percepută de Kaurismäki), delimitate clar, prin contururi ferme, de partea Binelui (sau a Răului) precum caracterele schiţate de moralistul francez La Bruyère.
Scena de debut aşază filmul sub patronajul comediei (deşi nu este o comedie). Lustragiul Marx îi văcsuieşte pantofii unui agent secret care, la câteva secunde după aceea, moare împuşcat sub ochii lui. „Din fericire, a plătit”, îi spune Marx colegului său.
Kaurismäki nu neagă latura întunecată a lumii, simbolizată în Le Havre printr-un delator anonim şi prin „miliţia” prezentă la datorie, gata să-l înhaţe pe „periculosul” băieţel african. Totuşi, finlandezul îşi concentrează privirea asupra laturii luminoase a naturii umane.
Marcel Marx (jucat excelent de André Wilms) este lustragiul-erou, hotărât să-l facă scăpat pe micul Idrissa de autorităţile vigilente şi să-l ajute să-şi împlinească visul de a ajunge la Londra şi a-şi regăsi mama. Modest, manierat, cu simţul umorului, Marx îşi plimbă cutia şi scăunelul de lustragiu prin oraş, într-o rutină zilnică a calmului, a acceptării mioritice a unei existenţe simple. Apoi, ca de la sine, părăseşte rutina pentru o aventură în care el joacă rolul samariteanului milos.
Bolnavă incurabil, soţia lui Marcel, Arletty, este lipsită de speranţă. „Se mai întâmplă şi minuni”, îi spune medicul. „Nu în cartierul meu”, replică Arletty. Firul narativ demontează, pas cu pas, această lipsă de credinţă şi speranţă. Filmul are un happy-end „brutal”, categoric. Dacă un rău nu vine niciodată singur, Kaurismäki construieşte un final care demonstrează că nici minunile nu vin niciodată singure.
Le Havre este o poveste terapeutică, optimistă, despre cum se poate supravieţui în vremuri de criză (orice fel de criză). „Există o urmă de bunătate în fiecare dintre noi”, pare să strige o voce pe parcursul filmului. Răul este minoritar, acţionând din spatele perdelei, perfid şi neputincios (nu întâmplător, vecinul care îl denunţă pe Marx rămâne un personaj anonim, fără nume, pentru că nu-l merită). Marx iniţiază o revoluţie a gesturilor mici, mărunte, care nu schimbă lumea, nici oraşul-port, dar care îi ajută pe eroii filmului să-şi păstreze inocenţa pe care lumea pare s-o fi pierdut.
Comisarul mustăcios Monet (Jean-Pierre Darroussin), poate singurul personaj care se confruntă cu o dilemă morală, pendulând între legea pe care a jurat s-o apere şi ceea ce îi dictează inima, îşi spală păcatele printr-o întoarcere a armelor – à la Darth Vader – de partea bunătăţii.
Pornind de la pretextul imigraţiei ilegale, Kaurismäki ne introduce într-o meditaţie asupra vieţii ca poezie.
După Trilogia proletariatului (Umbre în paradis – 1986, Ariel – 1988, Fata de la fabrica de chibrituri – 1990) şi Trilogia Finlandei (Nori trecători – 1996, Bărbatul fără trecut – 2002, Lumini la apus – 2006), Aki Kaurismaki ar dori să realizeze o nouă trilogie, a oraşelor-port. Le Havre (lansat în 2011) ar fi primul film.
***
Le Havre rulează în cinematografele din România din 4 mai.
