Sitges Film Festival (6). Dragă dictatorule

0
315

dear dictator

Ziua a șasea de festival mi-a fost cea mai plină. Am reușit să văd șase filme în total și am reușit performanța de a ajunge la hotel la ora 6:30 dimineața, după maratonul de antologii care a început undeva pe la ora 1:15 dimineața.

Iată filmele din această a șasea zi:

1. Dear Dictator. 2014. Regia: Sang-woo Lee.

Coreea de Sud sau Coreea de Nord? Unde-i viața mai grea și mai gri? Unde-s oamenii mai asupriți? Cam la asta încearcă Dear Dictator să răspundă, pe stil mockumentary. Filmul de buget foarte scăzut al lui Sang-woo Lee e compus din niște viniete ce descriu viața unor tineri amărâți de la marginea societății sud-coreene. Printre ei își mai face apariția, din când în când, și un spion nord-coreean ce îi filmează pe cei trei adolescenți, totul în scop pur propagandist, cu scopul final de a demonstra că nu-i viața chiar atât de grea în societatea nord-coreeană și că, în esență, capitalismul e lucrul dracului și duce la distrugere, păcate imense, corupere și, în general, la vicisitudini de rang moral.

Deși unele decizii la nivel regizoral nu-i șad foarte bine (secvențele filmate de spionul nord-coreean pot fi uneori prea mult), mockumentary-ul tratează cu brio un subiect urât și murdar cu un final destul de puternic. Sigur, miza lui Sang-woo cum că nu poți face o diferență clară între cele două țări nu stă în picioare aproape deloc, dar este totuși un film care nu te lasă indiferent.

2. Goodnight Mommy. 2014. Regia: Severin Fiala, Veronika Franz

Iată și primul film de la Sitges la care am adormit. Acest Goodnight Mommy a câștigat în festival următoarele premii: Best Feature Length Film Awardîn cadrul premiilor Mèlies d’Argent, și Critics Special Mention în secțiunea José Luis Guarner Awards. What were they thinking?

Acum că am rezolvat și cu palmaresul, să trec la carne: filmul în sine. Care film e un torture porn cu pretenții de arthouse și cu o răsturnare de situație care ți-e evidentă din primele 10 minute.

Lukas și Elias sunt gemeni și au nouă ani. Mama lor se întoarce acasă cu fața bandajată. Cei trei locuiesc singuri undeva în câmpurile austriece (sau mai degrabă în câmpii austrieci, ca să fie treaba treabă). Cei doi ajung să se convingă că mama lor nu e, de fapt, mama lor. Unul dintre cei doi e mort și există doar în imaginația celuilalt. Sfârșitul se transformă în torture porn destul de cuminte și mor toți.

Cam ăsta-i filmul. În afară de câteva cadre bucolice destul de bune și un moment bunicel de incendiere la final, filmul e un plictis de la coadă la cap. Totul e mult prea forțat și mult prea evident (repet, e clar din primele 10 minute că unul din gemeni e mort, nu e nicio surpriză) și e completamente flasc.

3. Cold In July. 2014. Regia: Jim Mickle

Într-o noapte, Richard Dane (Michael C. Hall) omoară un intrus în a sa casă. La scurt timp după, descoperă că tatăl acestuia, Russel (un Sam Shepard magistral, ca de obicei), s-a întors în oraș. Richard se teme că Russel își va dori răzbunare pentru fiul său. Ceea ce se și întâmplă până la un anumit punct. Cold In July (îmi place extrem de mult titlul, e acolo undeva cu Night In The Lonesome October la titlurile de filme/cărți/etc legate de lunile anului) pare a fi un home invasion filtrat la greu prin anii 80. Dar asta e doar o aparență pentru că, nu-i așa, bufnițele nu sunt ceea ce par a fi și nici filmul ăsta nu e exact ceea ce pare la început. Începe ca un home invasion și continuă ca un thriller excelent pus în scenă și foarte tensionat.

Jim Mickle revine după We Are What We Are cu acest film care e un rapel permanent la operele lui John Carpenter: de la muzică, la atmosferă, la asamblarea vizuală, terminând cu fonturile folosite pentru generice și mai că mă așteptam ca pe generic să scrie Directed by John Carpenter. Cold In July e memorabil și din faptul că vine la pachet cu Don Johnson într-un rol extraordinar de cowboy detectiv, plin de charismă și eminamente pulp.

Cold in July a participat în secțiunea Official Fantàstic Òrbita a festivalului și a câștigat premiul pentru Regie.

4. V/H/S Viral. 2014. Regia: Justin Benson, Gregg Bishop, Todd Lincoln, Aaron Moorhead, Marcel Sarmiento, Nacho Vigalondo

Dacă primele două antologii V/H/S mai aveau niște vagi sclipiri și niște momente în care funcționau chiar și pentru câteva minute, cu V/H/S Viral cineaștii parcă s-au hotărât complet să renunțe la cinema și să renunțe chiar și la cel mai minim bun simț (clipurile sunt filmate cu mobilul, dar încă avem artefactele vizuale specifice casetelor video!?!).

Un amestec execrabil de found footage cu semi-documentar (în segmentul Dante The Great), schelete a la La Noche Del Terror Ciego (în segmentul Bonestorm) și călătorii în dimensiuni cretinoid-paralele (Parallel Monsters, dezamăgitorul segment al lui Nacho Vigalondo), V/H/S Viral își ține segmentele într-o povestire-ramă despre o mașină de înghețată ce se plimbă în cercuri pe o autostradă, urmărită fiind de indivizi în căutare de the next viral video. V/H/S Viral e un rateu epocal și sper doar să se oprească aici și să nu ne trezim că saga (?) va fi lungită până la infinit.

5. ABCs of Death 2. 2014. Regia: Evan Katz, Julian Barratt, Julian Gilbey, Robert Morgan, Alehandro Brugues, Aharon Keshales & Navot Papushado, Jim Hosking, Bill Plympton, Erik Matti, Dennison Ramalho, Kristina Buozyte & Bruno Samper, Lancelot Imasuen, Robert Boocheck, Larry Fessenden, Hajime Ohata, Todd Rohal, Rodney Ascher, Marven Kren, Juan Martinez Moreno, Jen & Sylvia Soska, Vincenzo Natali, Jerome Sable, Steven Kostanski, Julien Maury & Alexandre Bustillo, Soichi Umezawa, Chris Nash

Continuarea antologiei ABCs of Death, ce strânge laolaltă cele 26 de litere ale alfabetului asignate câte unui (sau mai multor) regizor, e cumva mult mai bună decât ediția anterioară. Scurtmetrajele bune sunt în număr mult mai mare, iar cele complet proaste se găsesc în număr mult mai mic, ceea ce nu poate decât să mă bucure.

Nu voi intra în detaliu cu fiecare literă, dar spun doar că scurtele bune sunt următoarele:

B is for Badger al lui Julian Barratt, D is for Deloused al lui Robert Morgan (e unul din cele mai fucked-up din compilație), G is for Grandad al lui Jim Hosking, H is for Head Games al lui Bill Plympton, I is for Invincible al lui Erik Matti (dacă suportați excesele gen Bollywood), L is for Legacy al lui Lancelot Imasuen (dacă suportați excesele gen Nollywood), M is for Masticate al lui Robert Boocheck (unul din cele mai amuzante segmente), P is for P-P-P-P-Scary al lui Todd Rohal (și dement și amuzant, în egală măsură), W is for Wish al lui Steven Kostanski, X is for Xylophone al lui Julien Maury & Alexandre Bustillo (cu Beatrice Dalle, cum altfel?) și, nu în ultimul rând, Z is for Zygote al lui Chris Nash, care e și cel mai fucked-up dintre toate.

Sunt câteva și foarte proaste: cel al Kristinei Buozyte fiind unul din ele. K is for Knell e flasc, n-are pic de panaș vizual și niciun fel de surpriză.

6. México Bárbaro. 2014. Regia: Isaac Ezban, Laurette Flores B ornn, Jorge Michel Grau, Ulises Guzman, Edgar Nito, Lex Ortega, Gigi Saul Guerrero, Aaron Soto.

Noaptea mi-am încheiat-o cu această a treia antologie din cadrul maratonului. De fapt, e mult spus noapte. Era deja 4:30 – 5 dimineața când a început această antologie horror mexicană cu opt regizori la cârmă.

México Bárbaro mizează pe legendele, tradițiile și misterele mexicane pentru a construi universul celor opt scurtmetraje. Problema cu cele opt este că niciunul nu e foarte interesant (deși unele mai au câteva momente de gore distractive) și că sunt mult prea lungi. Plus că unele alegeri de compoziție cinematografică sunt extrem de chestionabile – vezi Drena al lui Aaron Soto, în care o adolescentă trebuie să îi dreneze sângele vaginal unei alte doamne. OK, n-ar fi nimic rău în asta dacă întregul scurtmetraj ar părea că durează cât durează de fapt în timp real. Drena are niște pretenții de arthouse deloc binevenite și se simte ca și cum ar fi interminabil. La fel și Muñecas al lui Jorge Michel Grau, care suferă de aceleași probleme.

Singurul care e, cât de cât, deloc dătător de migrene insuportabile este La cosa más preciada al lui Isaac Ezban, în care doi tinerei doresc să facă sex într-o cabană. Ea ajunge să-și piardă virginitatea nu cu iubitul ei, Javier, ci cu un fel de troll mexican supradotat. Filmat în stil grindhouse, e suficient de tâmp încât să te mai scoată un pic din amorțeală.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here