Mai toţi cei care discută despre cel mai recent film al lui Terry Gilliam, The Zero Theorem (filmat la Bucureşti în 2012), pornesc de la asemănările cu Brazil, capodopera incontestabilă a celui mai volatil şi discret dintre Monty Pythons. Asemănările sunt de netăgăduit; şi unul şi celălalt au în prim-plan un funcţionar mărunt şi singuratic (aici Christoph Waltz) care lucrează pentru o corporaţie ce îi monitorizează fiecare mişcare, într-un viitor orwellian retro-tehnologizat. Atât Sam cât şi „analistul de entităţi” Qohen (între)văd scăparea în dragoste, care nu poate fi experimentată decât în imaginaţie (Sam) sau într-o lume virtuală (Qohen).
Scrisă de un scenarist începător care predă creative writing în Florida – Pat Rushin, povestea cu infuzii de Philip K. Dick şi William Gibson (cu care împarte aceeaşi preocupare pentru identitate, respectiv ce mai rămâne uman din individ la contactul cu tehnologia) curge cu o rezonabilă claritate.
Qohen (Waltz, cameleonic) locuieşte într-o biserică dezafectată cu podeaua ca-n ţara minunilor, doarme între ţevile orgii, discută prin videochat cu psihiatra virtuală (o Tilda Swinton care se distrează de minune) şi, ca orice corporatist care se respectă, e un suporter înfocat al lucratului de acasă. Într-o zi, e însărcinat de Management (Matt Damon, în city break la Bucureşti) prin intermediul supraveghetorului său Joby (David Thewlis), să lucreze la demonstraţia unei teoreme („0 trebuie să fie egal cu 100%”) care dăduse bătăi de cap multor minţi sclipitoare, împreună cu un puşti descurcăreţ. Nici măcar Bainsley (Mélanie Thierry), o tânără dezinvoltă şi plină de viaţă, nu îl poate convinge să iasă în lume, aşa că cei doi se refugiază în realitatea virtuală.
Dacă totuşi ţii neapărat să legi The Zero Theorem de restul filmografiei lui Gilliam, nu trebuie să cauţi un precursor în Brazil, ci în Monty Python’s The Meaning of Life (1983), ultimul film co-scris/regizat împreună cu colegii lui de trupă – un proiect care nu funcţionează aproape deloc ca lungmetraj pentru că îndrăzneşte (încă din titlu) să pună întrebări prea ambiţioase pentru a putea livra un răspuns şi se învârte mereu în cercuri progresiv mai suprarealiste (amuzând la fiecare pas, bineînţeles).
Acelaşi gen de interogaţii (de ce avem nevoie? pe cine iubim? în cine credem?) năvălesc şi lumea din The Zero Theorem. Teorema însăşi – obiectul strădaniei obsesive a protagonistului Qohen, odată dovedită, ar trebui să demonstreze fără urmă de îndoială că totul e fără rost şi că universul se va prăbuşi în singularitate. Reuşeşte Gilliam măcar de această dată să îşi ducă demonstraţia la bun sfârşit şi să găsească un răspuns la enigma supremă? Bineînţeles că nu, dar nu ăsta e scopul – importantă e călătoria.
Iar Gilliam plonjează, cu prim-planuri cât cuprinde, în lumea pe care şi-a creat-o, haotică şi, de această dată, colorată (pentru a se delimita de cea gri din Brazil). Cu bucuria unui copil, regizorul septuagenar nu face compromisurile inerente unui gen de producţie din ce în ce mai greu de finanţat în cinematografia de azi. Spre exemplu, lasă în camera de montaj finalul iniţial, hollywoodian şi deci mai uşor de vândut, pentru că i-ar fi refuzat astfel protagonistului ultima urmă de demnitate; rezistă tentaţiei de a-şi transforma personajul în erou – în loc de asta, Qohen rămâne până la final un spectator, care constată de pe tuşă că „suntem pe moarte” şi că „nu mai suntem în stare să simţim bucuria”.
Gilliam nu are nevoie de (se poate cu succes argumenta că trebuie ţinut departe de) bugete mari pentru a-şi împlini viziunea. Pentru cei dornici să i se alăture, atunci când îi iese, recompensele sunt nenumărate. Cu The Zero Theorem reuşeşte cel mai bun film al său din ultimii 15 ani şi sperăm că distribuitorul din România va avea curajul să îi dea drumul în săli.
***
The Zero Theorem a avut premiera în România în deschiderea BIEFF 2013, în prezenţa regizorului Terry Gilliam.
