Ştiaţi că partea a doua a venerabilei serii Greu de ucis are subtitlul Die Harder? Nu-i nimic, nici oamenii care au tradus în română A Good Day to Die Hard nu ştiau, aşa că ne-am ales în cele din urmă cu Şi mai greu de ucis. 23 de ani mai târziu.

Cam aici se termină confuzia însă, pentru că ultima escapadă a lui John McClane (Bruce Willis), poliţist new-yorkez morocănos şi peste măsură de ghinionist (până la un punct, vezi titlul) e departe de topul celor mai bune filme de acţiune ale tuturor timpurilor. Nu e nici măcar al cincilea.

Filmul începe cu o tanti prezentatoare care citeşte de pe prompter o ştire legată de doi indivizi. Atenţie! Dacă în clipa aceea cauţi suportul în care să îţi pui paharul de suc, aşa ca mine, vei pierde cam tot sensul primului act – până va catadicsi unul dintre personaje să îţi explice şi ţie, celui vinovat de neatenţie, care-i şpilul.

McClane (acum „tataie”) ia avionul până la Moscova (care e de fapt Budapesta) pentru a-şi scoate din necaz fiul agent CIA, Jack (Jay Courtney) – prins şi băgat în puşcărie. Doar că puştiul are alte planuri – să extragă un fost mahăr (Sebastian Koch!) din vremea Războiului Rece ce are dovezi care l-ar putea da jos pe un alt nene influent şi diabolic (ceva legat de Cernobîl şi o grămadă de uraniu). Mă urmăriţi până aici? Nu-i vina mea, scenariul e de neînţeles şi mai de ne-apărat decât cei condamnaţi la Nürnberg.

Componentele sunt trei secvenţe mari şi late pline de explozii şi distrugere – dintre care prima ar fi chiar decentă (cu nişte cascadorii spectaculoase şi multe vehicule făcute praf), dacă nu ar fi filmată neglijent, din mână, montată frenetico-aiuristic şi bubuită la maxim, iar ultima e plină de CGI şi slow-motion; dialog de umplutură, lipsit de replici de notat în carneţel şi reprodus la o bere (unde-i Yippee Ki-Yay Mother Russia? doar pe afiş); nişte trepăduşi de diverse etnii care mor artistic şi o fată cu obrajii şi expresivitatea Lanei del Rey. La 90 de minute (e singurul din serie care are sub 2 ore), nu mai e loc şi de altceva.

John Moore leneveşte pur şi simplu în scaunul de regizor, mulţumindu-se să dirijeze într-o direcţie greşită o franciză cu milioane de fani nostalgici. Nişte referinţe nu tocmai subtile la prima parte (căderea în gol a lui Hans Gruber, elicopterul care se prăbuşeşte) se confundă mai degrabă cu lipsa de inspiraţie generală, decât cu respectul faţă de moştenirea bogată a trecutului, şi îi fac puţine favoruri unui film care ar trebui şters din canon cu totul (preferabil de asasinul din Looper).

McClane exclamă de nenumărate ori de-a lungul filmului că e „în vacanţă”. Dacă acesta i-a fost cântecul de lebădă, cred că se poate retrage. Păcat că nu are parte şi de puţină glorie. Cine-ar fi crezut că îţi va fi atât de indiferent să îl auzi înjurând pe Bruce Willis la 15 ani de la Die Hard With a Vengeance? Da, vina lui e doar că a semnat contractul, dar asta nu-mi ţine loc de consolare – va trebui să mă întorc în 1988 dacă voi vrea să mă uit la ceva bun, cu soră-mea, în seara de Crăciun.

Filmul intră în cinematografele din România din 15 februarie.