La bani, la cap, la oase, primul film regizat de producătorul Cristian Comeagă (Restul e tăcere, Filantropica), e un talmeş-balmeş cinematografic în care se zbat mafioţi grei de cap, recuperatori neîndemânatici, curve-mafioate cazate la mănăstire, vânzători la fast-food chinuiţi de recuperatorii sus-amintiţi, foşti KGB-işti, un albanez incert, un italian român toată ziua (ca şi albanezul) şi, în general, cele mai răsuflate poante şi gaguri pe care le-aţi văzut în filmele de Hollywood.

După cum bănuiam şi după cum se căznesc din răsputeri realizatorii să ne arate, „comedia tzaka” a apărut dintr-un spirit de frondă împotriva filmelor „de festival”. Citire din declaraţia scenaristului Robertino Păţilea, de meserie analist financiar, fost angajat BERD, în prezent consultant în asigurări la Londra: „Din cinematografia românească, tot ce pot să-mi amintesc în ultima vreme sunt clar filme de festival: despre avorturi, violuri, consum de droguri, copii abandonaţi. Probleme atât de morale şi de profunde, că la sfârşit nici nu ştiu dacă să-mi tai venele sau să mă arunc pe fereastră. Personal, ce vreau de la un film este ca la sfârşitul acelei ore jumate sau două ore, să spun «haha, ce m-am distrat! Ce bine am putut să uit esenţa naturii umane şi recursul la universalitate!»”. După La bani, la cap, la oase n-o să vă gândiţi decât că din timpul dat fiecăruia dintre noi în acest univers tocmai aţi irosit 102 minute.

Aţi văzut povestea asta de „n” ori, dar v-o mai spunem o dată: patru persoane diferite vor să jefuiască acelaşi transport de bani al unei bănci numită D. Shmen (rafinament scenaristic de mare angajament):

1. o angajată a unei bănci (Graţiela Teohari) care face sex cu portarul în lift (ei, uite, sex în lift mai rar în filmul românesc) şi vrea bani mulţi nici nu mai ştii pentru ce, dar nici nu contează;

2. un traficant de arme rus (are pe birou, ca orice bun rus, o matrioşkă şi un telefon roşu). Acest Ivan Kazakhov (Valentin Teodosiu) cu rânjet de securist deţine una bucată leu botezat Mitică (îi auzim doar răgetele, disproporţionat de tare) şi două bucăţi soldaţi ruşi vioi ca nişte vrăbii;

3. un albanez jucat de un Alexandru Mărgineanu care se chinuie să vorbească greşit româneşte, dar – culmea – nu îi prea iese. De precizat că se agită tot filmul, ţipă des la diverşi inşi, poartă o eşarfă roşie pe cap şi are un aghiotant cu o mână din fier.

4. o „mare escroacă” (Adina Cartianu) ascunsă la o mănăstire cu interioare de apartament, care poartă pe sub hainele de măicuţă – surpriză maximă! – un costum lucios de vampă sexy. Îi sună telefonul doar când nu trebuie şi cazează la ea în cameră diverşi indivizi.

Am ajuns şi la personajele centrale: doi recuperatori, Harpon (Ovidiu Niculescu) şi Baptistu’ (Zane Jarcu) pe care mafioţii îi vântură dintr-o parte în alta şi pe care scenaristul şi regizorul nu s-au prea decis cum să-i facă, aşa că i-au lăsat pe actori în plata Domnului, să se descurce singuri. Cei doi ba sunt miloşi, ba nemiloşi, ba pricepuţi, ba nepricepuţi, ba deştepţi, ba proşti, şi tot aşa. Nici nu te mai prinzi cu cine şi pentru cine lucrează şi, în general, joacă atât de neconvingător încât deruta lor devine foarte vizibilă. De pildă, într-o scenă în care o răpesc pe funcţionară, o dezbracă frumos până la sutien şi chiloţi şi o pun pe un scăunel într-un depozit (în timp ce-i pregătesc un sicriu plin cu viermi), actorii par că nu prea ştiu ce să-şi spună. „Hai, mă, las-o!” şi un „Vă rog frumos, nu!” – cam ăsta e nivelul de inventivitate scenaristică al întregului film. Singurul personaj cu „carne” în tot filmul este cel jucat de Ion Haiduc, un cămătar bătrân şi hârşit poreclit Oase.

Realizatorii nu par prea preocupaţi ori nu se pricep nici să lege faptele între ele. Personajele sunt purtate dintr-un cadru în altul şi lăsate să acţioneze, iar spectatorului îi ia câteva minute să se dezmeticească ce şi cum. În plus, banalele scene de acţiune cu „cagulaţi” sunt atât de prost puse în scenă, încât par filme de amatori de pe youtube, în care actorii de ocazie se împiedică prin cadru. În estetica generală a filmului se înscrie foarte bine şi posterul, care imită afişele cu spectacole de manele la Teatrul de Vară de la Costineşti.

La bani, la cap, la oase rulează în cinematografe din 18 martie.