Un film mut, regizat în epoca 3D-ului, revelaţia Cannes-ului

10
620

The Artist, agăţat în ultima secundă în coada competiţiei oficiale a Festivalului de la Cannes (greu de explicat de ce au ezitat selectorii în privinţa lui) a primit aplauze puternice în această dimineaţă din partea unei săli atât de entuziaste, încât filmul e, fără îndoială, marele favorit de până acum la Palme d’Or. Michel Hazanavicius (OSS 117 Le Caire, nid d’espions, OSS 117 Rio ne répond plus – mari succese în Franţa) face o reverenţă în faţa filmului mut cu o excelentă peliculă alb-negru despre un star (Jean Dujardin) care nu poate concepe trecerea la cinema-ul vorbit. O melodramă hollywoodiană emoţionantă şi amuzantă, cu doi actori excelenţi – Jean Dujardin şi Bérénice Bejo – care au largheţea gesturilor şi expresivitatea starurilor de altădată.

„Acum 7-8 ani am avut această revelaţie, să fac un film mut. Fără îndoială pentru că marii realizatori legendari pe care îi admir vin din epoca filmului mut… Hitchcock, Lang, Ford, Lubitsch, Murnau, Billy Wilder – în orice caz ca scenarist. Dar mai ales pentru că te pune, ca regizor, în faţa unei mari responsabilităţi, îţi impune o anumită manieră de a relata povestea. E un tip de cinema în care totul trece prin imagine, prin felul în care aranjezi semnalele pe care vrei să le transmiţi spectatorului. Apoi, e un cinema foarte senzorial, emoţional, iar faptul că nu are nevoie de text te obligă la o manieră de povesti aproape de esenţă, care nu funcţionează decât prin senzaţiile pe care le creezi. E absolut pasionant”, spune Michel Hazanavicius în caietul de presă.

George Valentin (Dujardin) e în apogeul carierei când o întâlneşte pe Peppy Miller (Bejo), o tânără actriţă aspirantă. E 1927 şi vremurile se anunţă liniştite. În doi ani, apare însă o ameninţare vagă care îl îngrijorează pe starul nostru: oamenii se pare că ar vrea să vadă filme vorbite. Şeful studiourilor Kinograph (John Goodman) îl informează că acesta e viitorul, iar Valentin pleacă trântind uşa. Se ia apoi la trântă cu mersul lumii şi turnează propriul film mut, care eşuează lamentabil în box-office, în timp ce noua starletă Peppy Miller face valuri. (trebuie amintit aici un personaj secundar foarte simpatic – un căţel dresat care îl însoţeşte mereu pe Valentin). Criza financiară şi propriul eşec îl imping la gesturi dramatice din care îl salvează căţelul şi tânăra starletă.

Sunetul, un coşmar

Cineastul francez nu doar mânuieşte inteligent tot arsenalul peliculelor mute (cu puţină perseverenţă, o poate face oricine), ci îşi impregnează filmul cu o tandreţe extraordinară dată de perspectiva pe care o avem azi asupra acelui capitol din istoria cinema-ului. Absolut memorabilă scena în care starul George Valentin, frământat de zvonul că sunetul va invada ecranele şi că locul lui e ameninţat, pune un pahar pe birou. Şi, pentru prima dată în film, se aude un sunet. Apoi îl pune din nou, trânteşte diverse obiecte ca şi cum ar auzi un zgomot pentru prima dată în viaţă, iese afară speriat şi aude râsetele fetelor din figuraţie, iar o pană cade pe asfalt cu un bubuit… a fost un coşmar. Viaţa lor din afara ecranului era tot un film mut, o idee excelentă cu care Hazanavicius jonglează până la final.

Să fii anacronic (şi trendy în acelaşi timp) în epoca 3D-ului presupune o muncă de documentare şi de producţie extrem de laborioasă. Înainte de a scrie scenariul, regizorul francez a citit zeci de cărţi biografice şi a revăzut toate filmele marilor regizori americani, francezi, germani şi ruşi din anii 20. În caietul de presă îi aminteşte pe Fritz Lang, Charlie Chaplin, Murnau (în special Aurora şi City Girl), Frank Borzage, King Vidor, John Ford (Three Sons), Todd Browning (The Unknown), Douglas Fairbanks. La rândul lor, scenariştii, costumierii, macheurii, operatorii şi actorii au făcut drumuri la Cinematecă pentru a vedea filme mute şi a lua notiţe. Scenele se turnau pe fundalul muzical pe care îl auzim şi în film, pentru a le induce actorilor o anumită stare. Iar faptul că filmau chiar în vechile studiouri unde au lucrat şi regizorii din anii 20 amintiţi de Hazanavicius, că una dintre casele din film a fost a lui Mary Pickford şi că actori precum James Cromwell (şoferul) au avut poveşti de la taţii lor despre Hollywood-ul de la începuturi i-au dat lui The Artist un aer de film providenţial. Oricum, duminica asta la Cannes nu putea începe mai frumos.

*În zilele următoare, pe Filmreporter.ro vă aşteaptă interviuri cu regizorul şi actorii acestui splendid film.

Corespondenţă susţinută de

 

 

10 COMENTARII

  1. sper ca filmul să ajungă și în România. să sperăm că va fi adus de un distribuitor inteligent capabil să se joace cu prejudecățile publicului larg.

    Ps : Mulțumim pentru aceste articole. E o plăcere să intru pe filmreporter și pentru 10 minute să am senzația că mă aflu și eu la Cannes.

    • Nici nu stii ce ma bucur ca mi-ai scris!:) Asa aflu si eu ca am cititori:P
      Ar fi pacat sa nu ajunga filmul asta in Romania, e genul de melodrama foarte populara altadata, emotionanta si amuzanta, regizata cu ochii omului de azi, ceea ce o face si mai interesanta. O placere!

  2. Flori, cititori sunt, nu-ți face griji. Numai că riști să-i oftici rău pe mulți :-). Eu mor deja de poftă, abia aștept și „We need to talk about Kevin”. Keep it up!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here