„Contagion”: virusul inteligent al lui Steven Soderbergh

0
494

Autor: Andreea Drogeanu (New York)

De multe ori, auzi comentarii maliţioase legate de subiectul unui scenariu: iar un film despre extratereştri, meteoriţi care rad jumătate din pământ, o istorioară de amor între oameni şi vampiri sau o epidemie teribilă care ameninţă rasa umană. Noutatea nu e totdeauna ingredientul minune din aluatul unui film; mult mai important e unghiul abordării şi perspectiva aleasă de regizor. În Contagion ştim deja în linii mari ce urmează să se întâmple, însă tot suntem înghiţiţi în tensiunea şi firele unui labirint a cărui portiţă de evadare trebuie identificată.

Acum câţiva ani, Soderbergh acorda interviuri în „Esquire” şi „The Guardian” în care afirma că îl tentează „o retragere” din industria filmului în 2014, la vîrsta de 51 de ani, înainte de a aluneca în capcana vreunui eşec cinematografic de proporţii. Poate că trilogia cu un puternic damf comercial Ocean i-a secătuit resursele artistice, iar dificilul proiect in două părţi Che i-a consumat orice urmă de entuziasm. Iar picătura care a umplut paharul a fost probabil mutarea neprevăzută de şah mat pe care i-a aplicat-o Columbia Pictures în 2009, înlăturându-l de la cârma echipei Moneyball.

Dar poate e vorba doar de o plictiseală banală amestecată cu blazare. La Festivalul de Film de la Veneţia de acum două săptămâni, Soderbergh şi-a nuanţat punctul de vedere spunând că e vorba mai degrabă de o pauză (dedicată picturii) şi nu de o dispariţie permanentă din cinema.

Indiferent de planurile viitoare ale cineastului (după ce termină de lucrat la Magic Mike, The Man from U.N.C.L.E şi Liberace), în prezent Contagion se lăfăie comod pe locul întîi al box-office-ului din SUA, cu 23 de milioane strânse în primul weekend de la lansare. Nu e o surpriză de proporţii. Soderbergh este dirijorul unei „orchestre” cu priză la public şi ocoleşte deliberat orice tip de risc din fuselajul unei simfonii menite să-i certifice relevanţa pe „scenă” în 2011.

Contagion este un film comercial bine executat, iar savoarea lui constă în realismul ce pulsează prin toţi porii, criticile politice şi sociale strecurate inteligent, ritmul dinamic şi coloana sonoră care s-ar fi potrivit la fix şi într-un… club. Soderbergh se fereşte de sentimentalisme ieftine şi clişee enervante, cu excepţia unui cadru de pe linia de finiş care include o rochie de prinţesă şi acorduri lente de muzică.

Jude Law, Kate Winslet, Marion Cotillard, Matt Damon, Lauren Fishburne nu apar împreună, personajele jucate de ei nu interacţionează direct, dar flerul lor e o poliţă de asigurare împotriva plictisului timp de 105 de minute şi… generează profit la box office. Rolurile lor nu au o încărcătură deosebită, dar e greu să refuzi să lucrezi cu Soderbergh.

Una dintre problemele filmului s-ar putea să fie tonul prea indiferent şi neutru. Cotillard şi Damon nu dezamăgesc, dar nici nu strălucesc în Contagion şi explicaţia poate fi dispoziţia lui Soderbergh din timpul filmărilor.

La final, trei interpretări au persistat în gândurile mele. O să încep cu Gwyneth Paltrow, a cărei imagine umple ecranul la începutul filmului (cu subtitlul „Ziua a doua”), dar nu mai mult de 10 minute. Gwyneth o interpretează pe Beth Emboff, o soţie care-şi înşeală soţul (Matt Damon) cu un vechi iubit din Chicago, între două zboruri cu avionul. O vedem cum vorbeşte la telefon cu un zâmbet complice cu amantul ei, iar fruntea îi e acoperită de un strat fin de transpiraţie. Starea ei se înrăutăţeşte într-un ritm galopant, îşi pierde cunoştiinţa acasă în mijlocul bucătăriei şi ajunge pe patul unui spital. Mai târziu reapare în flashback-uri interacţionaînd firesc şi şarmant cu necunoscuţi. Paltrow are o naturaleţe în gesturi, în privire şi nu are nevoie de replici pentru a ne menţine atenţia. Poate că după un an în care şi-a lansat o carte de bucate, a făcut cunoştinţă cu milioane de adolescenţi graţie apariţiei în serialul Glee şi a cântat cocoţată pe un pian la premiile Grammy, încrederea ei a atins noi dimensiuni şi nu mai simte presiunea de a convinge cu orice preţ.

După ce l-am văzut pe Jude Law jucându-l pe Hamlet pe scena unui teatru din New York în 2009, mi-am reevaluat opinia în privinţa lui. În Contagion, Law este un soi de taifun ce rade tot în cale. Jude este Alan Krumwielde, un blogger deştept, fără conştiinţă şi cu un simţ ascuţit pentru afaceri. Provoacă frecvent schimburi de replici aprinse şi de cele mai multe ori are ultimul cuvânt. Soderbergh i-a oferit „cadou” un dinte de un alb-gălbui murdar care se suprapune strâmb peste dantura lui obişnuită. Efectul obţinut este la nivel inconştient… Alan este un personaj fără scrupule, manipulator, care vinde leacuri închipuite, anunţă tăios moartea presei în format clasic şi nu poate fi mişcat nici măcar de o femeie însărcinată. Este pur şi simplu irezistibil de dezgustător. Law era la fel de iresponsabil şi respingător în Road to Perdition.

Personajele jucate de Kate Winslet, Marion Cotillard şi Jennifer Ehle au o contribuţie esenţială în economia poveştii, dezvăluind prejudecăţile şi birocraţia la nivel sistemic. Ehle are o expresivitate anume, o seninătate întipărită pe faţa cu trăsături ce amintesc de Meryl Streep. Ar merita un rol principal care să o pună mai mult în valoare.

Soderbergh, cameraman şi monteur

Tensiunea din Contagion este adesea construită simplu, fără cuvinte sau mijloace sofisticate. Camera de filmat insistă subtil preţ de câteva secunde pe o uşă din metal ce a fost deschisă, barele argintii dintr-un autobuz, serveţelul de sub o cană de cafea, silueta suplă, aparent inofensivă a unui pahar de cocktail, un cadru îndepărtat al unei străzi în pantă din San Francisco invadată de saci de gunoi, o jacheta care alunecă de pe un pat de spital improvizat.

Sunt imagini care-şi pierd din aerul banal şi acum îţi dau fiori de gheaţă pe şira spinării. Au în comun sărutul invizibil al morţii. Privind cum filtrele de culoare variază între un gri rece, sumbru şi neutru, un galben intim dar subversiv şi tonalităţi de magenta, recunoşti un stil anume distilat de Soderbergh şi în Trafic, filmul care a fost răsplătit cu Oscar în 2001. În amândouă cazurile Soderbergh a fost şi director de imagine.

Momentele în care manevrează personal camera pot fi privite şi ca un pretext de a fi permanent aproape de actori şi de a controla filmul la nivelul cel mai palpabil. Bineînţeles e vorba şi de mirajul noilor tehnologii cu avantaje greu de ignorat. Soderbergh a fost unul din premii regizori din industria filmului care a decis să profite de camera digitală marca Red One şi să lase în urmă era filmului de 35 de mm. Sigur, maniera de compoziţie, tehnica aleasă şi utilizarea luminii sunt controlate perfect, astfel încât e greu să sesizezi o diferenţă clară.

Din 1996 şi până în prezent, Soderbergh a fost director de imagine pentru nu mai puţin de 17 din filmele sale, iar numele folosit la listarea creditelor este Peter Andrews. Mary Ann Bernard este o altă faţetă a „personalităţii” sale multiple – cea de editor cu 11 titluri la activ. Soderbergh şi-a câştigat existenţa înainte să impresioneze audienţa de la Sundance în 1989 cu Sex, Lies and Videotapes montând filme şi de aceea vom vedea rar un cadru în plus sau prost plasat în firul narativ în producţiile sale.

Lui Soderbergh îi place să experimenteze pe plan artistic, dar în cadrul unei conferinţe din luna martie la Pratt Institute, New York, mărturisea că „a epuizat toate lucrurile pe care vroia să le încerce” şi că vrea să-şi recapete entuziasmul de la 17 ani. Cu acelaşi prilej întreba retoric asistenţa „De ce creăm?” şi răspundea cu o sclipire în privire „Atunci când creezi o formă de artă se naşte un gen de comunicare cu o altă fiinţă umană. Vreau să am certitudinea că implicarea mea a fost totală”. Poate că, tânjind la porţia de aer care să-i resusciteze imaginaţia şi pasiunea, implicarea lui nu a fost totală în Contagion.

*Contagion/ Pericol nevăzut va rula în cinematografele din România din 30 septembrie 2011.

www.andreeadrogeanu.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here