Autor: Ioana Filipaş
În 2010, după ce am văzut Piranha 3D, din cauza nenumăratelor secvenţe care sfidau orice lege a fizicii, biologiei şi bunului-simţ, i-am pus, definitiv şi irevocabil, eticheta de film prost. Date fiind premisele, încă încerc să-mi amintesc din ce raţiuni inexplicabile am ales totuşi să vizionez Piranha 3DD.
Au mai trecut doi ani, s-a schimbat regizorul (John Gulager), titlului i s-a mai adăugat un D, scenariului i s-a mai redus un pic din logică. E genul de poveste despre care ai putea să juri că a fost filmată la întâmplare, fără vreun scenariu. Mă întreb de unde până unde a reuşit să adune un rating de 4.0 pe IMDB (cei care au văzut filmul pot să confirme că acest calificativ e exagerat de generos), până când mi-am amintit că frecvenţa scenelor de nuditate din Piranha 3DD e comparabilă cu cea din filmele pentru adulţi.
De această dată, regizorul şi scenariştii par să le fi găsit o direcţie precisă peştilor pirahna, care atacă cu precădere – şi absolut inexplicabil – zonele genitale ale victimelor. Cu puţine modificări, filmul ar putea intra lejer în categoria soft porn. Partea de început, cu zeci de fete aproape dezbrăcate care se bălăcesc la piscină şi aleargă haotic şi prostesc pe marginea acesteia, poate fi oricând un bun început de film porno.
La fel ca şi în cazul filmului Piranha 3D, şi de această dată avem acces la lecţii de viaţă importante. Pentru început, notăm faptul că oamenii pot să-şi ţină lejer de tot respiraţia sub apă câteva minute bune. Apoi aflăm nu doar că peştii se nasc vii (chestia cu icrele e opţională, se pare că piranha sunt mult mai evoluaţi de atât), ci şi că pot să se nască din femei, printr-un fenomen extrem de rapid şi de grotesc.
Ideea cum că peştii piranha sunt foarte evoluaţi (sau suferinzi de mutaţii genetice severe) e întărită şi prin scena în care unul dintre aceştia distruge fără prea mare efort grilajul de la scurgerea piscinei, aplicându-i trei lovituri cu capul. Mai mult decât atât, un peşte piranha de dimensiunea unui ou se poate deplasa liniştit prin ţevi şi poate chiar să iasă fără probleme prin robinetul de la cadă.
Constatăm, printre altele, că antecedentele unui masacru produs de piranha determină o stare de relaxare în rândul maselor; până la urmă, la ce bun să intri în panică şi/sau să încerci să te salvezi? E mai amuzant să-i vezi pe proaspeţii amputaţi cum sângerează abundent, pe gagicile de la piscină cum şi-au pierdut sutienul, chiloţii sau câte-o mână sau să îl ignori pe propriul copil atunci când vine şi-ţi arată rana enormă pe care i-a provocat-o un peşte cu mulţi dinţi.
Acelaşi şerif dezaxat din primul film, de această dată cu proteze din titaniu în loc de picioare, ucide peştii prin aceeaşi metodă eficientă pe care a folosit-o prima dată: trage cu pistolul sub apă. Normal că îi nimereşte pe toţi din prima, dar atenţia este rapid redirecţionată către David Hasselhoff, aşa că nu ne e dat să aflăm de ce nu îşi concentrează energia să omoare toţi peştii din piscină.
Scenariul e… a, nu, serios, cui îi pasă de scenariu? Filmul e un sequel cât se poate de nefericit. E plin de sânge, sâni şi poante de Beavis şi Butthead – minus umorul şi logica. La toate acestea se adaugă un David Hasselhoff obosit şi dizgraţios, care se parodiază pe sine într-o încercare nefericită de a da puţină savoare filmului. Deşi e foarte greu de stabilit o ierarhie, tind să cred că el are cel mai stupid rol din întreaga producţie. M-am regăsit, la un moment dat, în imposibilitatea de a stabili dacă Piranha 3DD e horror, comedie, parodie sau film erotic – cel mai probabil toate la un loc. În tot cazul, replica de rezistenţă a filmului, aparţinându-i lui Shelby (Katrina Bowden), e: Josh cut off his penis because something came out of my vagina. Totodată, e fraza care descrie cel mai bine producţia; la fel de idiot cum sună ea, la fel de idiot e întregul film.
Nu retrag ce am spus anterior despre Piranha 3D, chiar e un film cumplit de prost. Dar, dacă ar fi să îl judecăm prin prisma acestei continuări cu un extra „D” în titlu, e chiar acceptabil. Dacă încă vă întrebaţi de la ce vine al doilea „D” din titlu, faceţi un efort şi urmăriţi vreo 10-15 minute de film. Sau folosiţi-vă imaginaţia, nu e deloc greu de intuit şi e mai puţin traumatizant decât vizionarea filmului.
