Medalia pe care Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) află că trebuie s-o ridice de la Ministerul Apărării e, de fapt, una comemorativă. O tinichea suflată în aur acordată veteranilor care s-au distins prin fapte deosebite de arme în al doilea război mondial. I se atrage de mai multe ori atenţia că există o diferenţă între una şi cealaltă, însă pentru el va continua să rămână medalie de onoare, chiar dacă iniţial e interesat doar de valoarea ei de piaţă.
Ion I. Ion e, în esenţă, un om simplu. Şi onest. E flatat de gestul autorităţilor, însă, în sufletul lui, ştie că distincţia nu prea i se cuvine. Faptele sale de bravură ar intra mai degrabă în categoria “poveşti vânătoreşti”: în vara lui 44, împreună cu doi camarazi a tras cam ca la nuntă, suntem lăsaţi să înţelegem într-o primă fază, cu un tun abandonat de nemţi pe cheiurile Dâmboviţei. După 50 de ani, memoria nu-l prea ajută, aşa că nu îi este foarte clar nici dacă isprava lor a produs pagube în rândul hitleriştilor, nici dacă, fără bilanţ sau cu, a fost consemnată în vreun document militar.
Pentru liniştea lui sufletească, dar şi pentru un supliment de legitimitate, mai ales după vizita la Asociaţia Veteranilor, caută sau cere detalii. Pe cale oficială (scrie comisiei care a făcut nominalizările) şi prin mijloace proprii (îşi vizitează foştii tovarăşi). Practic, filmul lui Călin Peter Netzer funcţionează ca discurs cinematografic în sine din clipa în care axul său central începe să vibreze. Altfel spus, din clipa în care Ion I. Ion îşi dă seama că acea medalie e ultima lui şansă de a reintra în lume, de a resemnifica social, de a re-fiinţa. Acel obiect e, apropo de un film al lui René Clair, milionul lui, moneda de schimb în relaţiile cu ceilalţi.
În primul rând cu familia. Mai întâi, cu soţia (cu care e en froid pentru că, în 88, l-a pârât miliţiei pe fiul lor dornic să fugă din ţară), apoi cu fiul, ajuns, până la urmă, în Canada (care încă îi plăteşte poliţe pentru acel denunţ, refuzând să-l ceară la telefon) şi, evident, cu restul lumii: preşedintele asociaţiei de locatari (care-l şicanează cu bileţele lipite pe cutia de scrisori pentru că e rău platnic), cu foştii colegi de armată (care n-au avut parte de acest gen de pseudo-onoruri antume) sau cu puştii din bloc (care încep să-l vadă un fel de erou). Practic, medalia devine parte integrantă din fiinţa lui. O poartă peste tot, ostentativ chiar! A renunţa la ea i se pare de neconceput şi pentru a evita o eventuală situaţie dezonorantă recurge la metode aşijderea: minte (schimbă în permanenţă isprava cu tunul, transformând-o în veritabil act de eroism), manipulează şi, în disperare de cauză, se autoexpune unor umiliri seriale.
Pe tot parcursul proiecţiei nu mi-a ieşit din cap titlul unui film de Bertolucci, Tragedia unui om ridicol, văzut în urmă cu mai mulţi ani. O asociere bizară de genul celor pe care nu le poţi reprima. Revăzându-l ieri (unul din motivele întârzierii!) lucrurile s-au limpezit: nu atât subiectul, cât mai ales jocul nuanţat, perfect calibrat al lui Victor Rebengiuc era cauza. La fel ca Ugo Tognazzi, Rebengiuc îşi cerne emoţiile prin sita deasă a acelui contorsionism psihic declanşat de sentimentul tot mai acut că pământul îi fuge de sub picioare exact când are mai puţină nevoie de aşa ceva. Şi asta pentru că scenariul lui Tudor Voican e construit cu o rigurozitate aproape maniacală, autorul aplecându-se cu grijă asupra fiecărui detaliu ce vertebrează ritmul de viaţă al unor pensionari în aşteptarea poştaşului sau a jocului de rummy.
Tot acel microcosmos de gesturi banale, repetitive, rutiniere e redat în scenariu la scara 1:1, iar Netzer respectă această dialectică internă a (non)întâmplărilor, alternând planurile-secvenţă cu tăieturi scurte şi gros-planuri ce potenţează orizontalitatea sufocantă a nimicului [a se vedea în acest sens izbucnirile seci, zvârcolite ale personajului principal pornit în căutare de sine, pe care eu îl văd aici (că tot s-a făcut trimitere la Moromete din CV-ul lui Rebengiuc)… un Paraschiv fugit din Teleormanul natal şi eşuat în Capitală.
Citiţi articolul complet pe blogul Cinesseur.
