„Moştenirea lui Bourne” – surogate

0
946
Jeremy Renner în "Moştenirea lui Bourne"
Jeremy Renner în „Moştenirea lui Bourne”

Vedeţi voi, Bourne nu era decât vârful aisbergului. Dar „moştenirea” lui Bourne merge dincolo de The Bourne Legacy. Combinaţia de filmat din mână şi tăietură o dată la două secunde, devenită marcă înregistrată a ultimelor două episoade din trilogia Bourne, regizate de Paul Greengrass, The Bourne Supremacy şi The Bourne Ultimatum, a născut epigoni din cei mai diverşi, de la filme de duzină la Quantum of Solace, şi a dat tonul la o nouă modă, dătătoare de vertij pentru unii, şi de senzaţii tari pentru alţii.

Altceva este însă remarcabil: toate cele trei filme avându-l pe Matt Damon ca protagonist reprezintă, în esenţă, rafinarea progresivă a unuia şi aceluiaşi tipar: spion/agent cu amnezie, urmărit din camere pline de monitoare de divizii ultra-secrete ale CIA, prin toată lumea, cu asasini plătiţi şi tehnologie de ultimă oră pe urmele sale, mereu cu un pas în spate, mereu depăşiţi. Şi totuşi, au scăpat cu faţa curată de întâlnirea cu audienţa, pentru că reprezentau standardul în materie de film de acţiune – ca ritm, coregrafie, şi cascadorii.

Nu e de mirare aşadar că producătorii şi scenaristul părţilor anterioare (Tony Gilroy) au ţinut cu tot dinadinsul să continue povestea, chiar şi în contextul in care Damon şi Greengrass au spus „pas”. Rezultatul e un hibrid ciudăţel: un sequel a cărui acţiune se petrece în paralel cu The Bourne Ultimatum, în care apar în roluri episodice mai multe dintre personajele din filmul precedent, implicate în cealaltă poveste. Numele şi poza lui Jason Bourne sunt peste tot, cu o scurtă digresiune la poate cea mai bună secvenţă de suspans a seriei originale – cea de la gara Waterloo. Protagonistul e însă Aaron Cross (Jeremy Renner – OK, ca de obicei), agent ce face parte din alt program de inginerie a spionului complet, de data aceasta prin manipulare genetică şi virusare.

Dacă Bourne avea drept unic dezavantaj lipsa memoriei, Cross e un junkie dependent de pastile verzi şi albastre, care îl transformă într-o armă letală cu frisoane – şi aici intră în scenă protagonista, doctoriţa interpretată de Rachel Weisz. Cei doi sunt, cum altfel, pe fugă, urmăriţi de la mare distanţă de oameni cu care nu e de glumit – conduşi de un Edward Norton grizonat şi băţos.

Tony Gilroy (aici şi regizor) a păstrat o parte din elementele care au funcţionat în trecut: structura poveştii – cu un act final exploziv care face din film un soi de Terminator 2, cu tot cu oponent şi motocicletă – , combinaţia câştigătoare bani-paşaport-armă, urmăriri alerte pe acoperişuri, Extreme Ways a lui Moby pe coloana sonoră – şi a renunţat la altele – agitaţia camerei şi directeţea poveştii (abundenţa de dialog nu e întotdeauna binevenită, pentru că, de obicei, nu împinge povestea mai departe, ci doar în lateral). Şi ajungem astfel la principalul minus: The Bourne Legacy e mai puţin un film de sine stătător şi mai mult o tragere de timp până să-l convingă pe Damon să se întoarcă la treabă. Motivaţiile lui Cross nu au consistenţă, iar găselniţa cu virusul nu-i cine ştie ce – sunt surogate/amânări pentru povestea mai mare care ar putea fi spusă.

Până una-alta (… continuare cu Damon), ne alegem cu un film când inspirat (mai ales atunci când recurge la trucuri clasice, cum e tensiunea dintre doi posibili inamici, într-o cabană izolată de munţi şi zăpadă) când redundant şi cu lungimi inutile (de câte cadre luate din satelit mai e nevoie?), salvat de câteva interpretări convingătoare (mai ales Weisz) şi urmăriri/cafteli bine orchestrate. Pentru o franciză cu pretenţii poate să nu fie de ajuns, dar funcţionează acceptabil ca escapism de vară.

***

Moştenirea lui Bourne rulează în cinematografele din România din 10 august, distribuit de Ro Image 2000.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here