Drive/ Cursa a avut premiera la Cannes, în mai, şi a încheiat festivalul cu un premiu pentru regie – cumva de aşteptat când preşedintele juriului e Robert De Niro. Nu e un premiu nemeritat. Filmul lui Nicolas Winding Refn (Bronson, Valhalla Rising) un neo-noir bine făcut, stilizat, construit din tăceri, planuri detaliu şi muzică.

Uber-coolness-ul lui Ryan Gosling e principala grijă a regizorului şi în funcţie de asta se aranjează luminile, cadrele, coloana sonoră. Eroul lui nu are nume, nu se ştie de unde vine, ce a făcut înainte şi unde va pleca. Poate spune o mie de cuvinte cu o privire (meritul lui Gosling) şi singura lui vulnerabilitate sunt sentimentele pentru Irene (Mulligan).

Îl vedem făcând cascadorii periculoase pentru filme, apoi meşterind într-un atelier de reparat maşini, apoi scăpându-i pe jefuitori de poliţie, cu manevrele lui inteligente (urmăririle sunt spectaculoase şi foarte reale). Are sânge rece şi instincte (aproape) perfecte şi, până la un punct în film, nu-ţi imaginezi cât de departe poate merge.

Misterul din jurul lui nu are nici o fisură şi Nicolas Winding Refn ştie bine cum să-l menţină: îşi colorează lumea într-un albastru de cer înnorat, foloseşte trucuri de videoclip – slow-motion, cadre care se iluminează, close-up-uri repetate (pe mănuşile de piele ale lui Gosling) -, melodii în contrapunct cu scenele violente şi foarte puţin dialog. Spectatorul e prins în plasă, definitiv.

***

Crazy, Stupid, Love/ A naibii dragoste reabilitează comediile romantice.

Pe lângă distribuţia spectaculoasă – Steve Carrell, Ryan Gosling, Julianne Moore şi Emma Stone – comedia romantică are parte şi de un scenariu foarte bun, care echilibrează perfect momentele comice cu cele romantice. Nu e perfect din punct de vedere structural, însă cele câteva poveşti de dragoste, una pe punctul de a se destrăma, una pe punctul de a se întâmpla şi unele neîmpărtăşite, au fiecare farmecul ei.

Gosling (dovedindu-se şi un real talent comic), în rolul unui cuceritor, şi Stone, în rolul femeii care-l schimbă, aprind ecranul pur şi simplu, câteodată îţi doreşti să fie un film doar despre ei doi. Carrell, cunoscut pentru mai mult pentru gaguri şi comedie fizică, îţi transmite o mare de tristeţe cu ajutorul unei combinaţii de ochi înlăcrimaţi şi zâmbet. Filmul regizat de Glenn Ficarra şi John Requa transmite speranţă vizavi de viitorul genului. (Ruxandra Grecu)

***

I Don’t Know How She Does It/ Oare cum o reuşi?, subiect şi abordare expirate

Sarah Jessica Parker joacă o Carrie Bradshaw dintr-o realitate paralelă, personaj jucat identic, doar situaţia diferă: Kate Reddy a ei e căsătorită, are doi copii pe care nu prea are timp să-i vadă şi un soţ care câştigă mai puţin decât ea. Tema mamei care munceşte nu e deloc nouă şi nici nu e tratată în mod revoluţionar, iar comportamentul colegilor masculini de la serviciul lui Kate e mai degrabă à la 2000, decât 2011. Deloc surprinzător, pentru că filmul e bazat pe o carte apărută în 2002, însă times, they are a-changing...

Reacţiile ciudate ale asociaţilor masculi la cuvântul mamografie sunt complet deplasate şi misogine, iar domeniul financiar în care lucrează Kate pare să omită complet criza economică. Noroc cu distribuţia din roluri secundare precum Olivia Munn, interpreta lui Momo Hahn, adjuncta robotică a lui Kate, care sclipeşte în toate scenele în care apare. Christina Hendricks (Joan din Mad Men) nu are prea multe de jucat în afară de câteva talking heads, însă actriţa e de-a dreptul luminoasă, în timp ce Greg Kinnear e, ca de obicei, cu o clasă peste toţi. Nu-i de mirare că toţi criticii dau sentinţa: She doesn’t. (Ruxandra Grecu)