„Moneyball” – un joc rescris cu îndrăzneală

1
375

Autor: Andreea Drogeanu

Brad Pitt nu este unul din actorii care să mă atragă într-o sală de cinema, iar baseball-ul nu este un sport pe care-l urmăresc cu interes atunci când am o după-amiază liberă. Dar Moneyball este unul din filmele mele favorite în 2011 şi nu-şi pierde din farmec şi relevanţă la a doua sau a treia vizionare. Dimpotrivă, descoperi asocieri interesante, replici care te pun pe gânduri şi perfecţiune şi nobleţe în cele mai mici detalii. Miezul filmului te provoacă să pui în balanţă felul în care este perceput succesul şi eşecul, e o analiză a efectului prejudecăţilor şi al ignoranţei, al forţei unui vis pe care-l urmezi până în pânzele albe. Moneyball e dovada palpabilă a modului în care un sistem cimentat poate fi regândit sau reevaluat complet dacă este privit dintr-un unghi complet nou în care scara valorilor nu e îmbâcsită de etichete. Iar lista nu se opreşte aici.

În America s-au făcut şi se vor face nenumărate filme despre baseball sau fotbal american, iar multe din ele sunt croite dintr-o bucată, plutind într-o mare de clişee. Îmi amintesc două titluri: unul clasic – Bull Durham (1989), cu Susan Sarandon, Kevin Costner şi Tim Robbins, şi Any Given Sunday, regizat de Oliver Stone în 1999, ce urmează un ton mai abrupt şi sincer. Baseball-ul e considerat o parte importantă a culturii, a tradiţiei americane, dar filmele dedicate acestui sport nu sunt considerate o investiţie profitabilă de ceva vreme. Explicaţia oferită de Bennett Miller, regizorul filmului Moneyball, în cadrul unui interviu cu Charlie Rose, este simplă: „În afara graniţelor Statelor Unite trec neobservate iar acasă sunt ignorate de public”. Cu siguranţă, publicul preferă să vadă mai debrabă meciurile într-un bar în compania unor beri.

Moneyball nu a avut parte de un drum uşor şi puţini pariau pe succesul acestui film acum 2 ani. După ce, în iunie 2009, Columbia Pictures şi-a retras brusc sprijinul financiar, deranjată de modificările aduse de Steven Soderbergh scenariului scris de Steven Zaillian, Pitt s-a luptat aprig pentru a salva proiectul. Din postura de producător, a manevrat cu pricepere câteva elemente cheie, inclusiv aducerea lui Bennett Miller ca regizor al filmului. Miller a fost nominalizat la Oscar în 2006 pentru Capote şi, la fel ca Brad Pitt, a fost fascinat de cartea scrisă de Michael Lewis, „Moneyball: The Art of Winning an Unfair Game”. Lewis descompune mecanismele „revoluţiei” dirijate de managerul Billy Beane la Oakland Athletics în 2002.

În acel an, o echipă mică cu un buget de 41 de milioane de dolari a reuşit să câştige 20 de meciuri consecutiv cu jucători consideraţi paria de majoritatea agenţilor sportivi, zguduind din temelii un set de reguli vechi de peste 150 de ani. Billy Beane şi asistentul său, Paul DePodesta (un tânăr cu studii în economie la Stanford), au regândit factorii importanţi în evaluarea unui jucător şi a eficienţei lui pe teren contrazicând cu încăpăţînare şi curaj criterii privite drept alfabetul acestui sport. A fost un pariu riscant pentru Beane care putea să piardă tot la 44 de ani pe plan profesional şi personal.

Filmul Moneyball respectă firul real al evenimentelor, dar nu e modelat strict pe calapodul unui documentar. Asta fusese intenţia lui Soderbergh şi din fericire nu s-a concretizat. Scenariul scris de Zallian şi Sorkin jonglează cu nuanţe diferite, un ton autentic, sarcasm şi umor fin, o subtilitate rară ce se îmbină excelent. Nu ţi se oferă totul pe tavă în porţii mari ce trebuie înfulecate pe fugă. Personajele principale şi secundare din Moneyball sunt conturate credibil cu un fler rar întâlnit. Paul DePodesta, asistentul lui Beane din 2002, a fost deranjat de aerul de tocilar emanat de personajul său în scenariu astfel că în final s-a decis schimbarea numelui în Peter Brand. Jonah Hill a fost distribuit în rolul lui Brand iar alături de Pitt formează un duo surpinzător care se sincronizează până în cele mai mici detalii. Chiar şi atunci când se bucură de achiziţionarea unui jucător se păstrează un aer de stângăcie în gesturi, un firesc în reacţii şi mimica feţei.

Billy Beane nu ni se dezvăluie precum o carte deschisă, iar Pitt a fost atras de faptul că personajul său nu se transformă radical. „Îmi plac filmele din anii 70, în care bestia de la început o regăseşti şi la final. Nu am crezut niciodată cu adevărat în balivernele predate în şcoală când se vorbeşte despre schimbările profunde ale unui personaj. Nu ne schimbăm atât de uşor în realitate”, a subliniat Pitt în acelaşi interviu cu Charlie Rose. O sugestie pentru parcursul lui Beane poate fi regăsită în piesa „The Show”, cântată de fiica sa (Kerris Dorsey), care-l alintă cu eticheta de „ratat”.

Moneyball nu e o poveste standard în care „o fostă glorie a sportului, după un parcurs întortocheat, plin de gropi şi capcane, renaşte din cenuşă precum pasărea Phoenix”. La sfârşitul liceului, Billy Beane părea un jucător pe care-l aştepta o carieră promiţătoare dar o rotiţă minusculă nu a funcţionat, iar potenţialul lui s-a irosit fără vreun motiv anume. A avut de ales între o bursă sportivă plină la Stanford – una din cele mai bune facultăţi din lume – şi o carieră profesionistă în prima ligă plătită regeşte. Atras de bani şi lipsit de experienţă de viaţă, a optat pentru a doua variantă, dar zarurile nu s-au potrivit. Cariera promiţătoare prezisă n-a prins contur pe teren în mod inexplicabil. După ani de frustrări, Beane a decis să schimbe macazul şi să lucreze în zona de management a echipei. Într-un fel, poate că a vrut să înţeleagă jocul din interior şi din motive personale.

În 20 de ani de carieră l-am remarcat pe Pitt în doar câteva titluri – Fight Club, 12 Monkeys, Snatch, True Romance –, însă balanţa a cântărit mai greu în dreptul dezamăgirilor – Seven Years in Tibet, Troy, The Mexican, The Curious Case of Benjamin Button. Nici măcar în Inglourious Basterds nu a reuşit să mă amuze mai mult de 5 minute (vina îi aparţine lui Tarantino, care a creat personajul) iar în The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford şi Seven Casey Affleck şi Morgan Freeman îl eclipsează clar.

În 2011, Pitt a apăsat pedala acceleraţiei din plin, a efectuat un viraj ameţitor şi a punctat două victorii remarcabile. Prima cu Tree of Life (recompensat cu Palme d’Or la Cannes) unde este un tată morocănos, frustrat, obsedat de control şi disciplină şi apoi în toamna aceasta cu Moneyball. Rolul lui Billy Bean pare modelat până în interiorul fibrei pentru Pitt, care a început deja să colecţioneze premii şi nominalizări pentru interpretarea sa la Globurile de Aur sau din partea Screen Actors Guild şi New York Film Critics Circle.

Stâlpii de rezistenţă ai lui Moneyball sunt trio-ul Jonah Hill, Brad Pitt şi Philip Seymour Hoffman, urmaţi de scenariştii Aaron Sorkin şi Steve Zaillian şi nu în ultimul rând regizorul Bennett Miller. Cu o încredere de invidiat şi o intuiţie rafinată, Miller a reuşit să scoată la iveală o faţetă nouă a actorului Brad Pitt, o latură umană aparte care merită recompensată cu un Oscar.

*** Moneyball rulează în cinematografele din România din 9 decembrie.

www.andreeadrogeanu.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here