CRONICĂ. Într-o povestire-reportaj delicioasă din 1955, Un copil frumos, Truman Capote deschidea o mică uşiţă către prietenia lui cu Marilyn Monroe, conturând portretul extrem de uman din spatele imaginii de superstar.
Textul e un aperitiv foarte potrivit pentru My Week with Marilyn/O săptămână cu Marilyn, chiar dacă e mult superior. Noul film al lui Simon Curtis e bazat pe memoriile lui Colin Clarke, un fel de antidepresiv uman pentru actriţă în timpul unor filmări din Marea Britanie, în regia lui Laurence Olivier.
Într-o secvenţă în care Marilyn o tot dă în bară pe platou, profesoara ei de actorie şi Laurence Olivier se iau la ceartă pe tema „metodei”: Paula Strasberg îi explică lui Olivier că biata divă nu poate juca personajul până nu îl înţelege şi îl trăieşte – „vreţi adevărul sau o prefăcătorie ieftină?”.
Cam asta e şi problema cu Michelle Williams, care e perfectă în rolul de Marilyn cea vulnerabilă şi pastilată, dar la partea de sex-simbol plin de viaţă e ca o fetiţă care probează în joacă pantofii cu toc ai mamei.
Restul distribuţiei se descurcă mai mult decât onorabil – Eddie Redmayne e un Colin Clarke naiv (chiar dacă fără prea mari profunzimi), Kenneth Branagh trece subtil de la regizorul-dictator la actorul nostalgic după tinereţe şi Dame Judi Dench e o apariţie extrem de elegantă în rolul unei actriţe venerabile.
Un alt punct slab al filmului e scenariul, cu multe replici redundante şi cu logica destul de ceţoasă a seriei de telefoane şi chemări la domiciliu ale lui Colin din partea lui Marilyn. Mai toată lumea ştie deja că a avut o copilărie nefericită, nu mai era nevoie de o scenă în care contemplează cu tristeţe o căsuţă de păpuşi cu familia perfectă înauntru sau de o glumiţă amăruie despre „fotografiile părinţilor” de pe noptieră. Înţeleg că scenariul e adaptarea memoriilor lui Clarke, dar filmul ratează complet farmecul ăla special al lucrurilor nespuse, care de multe ori e un cârlig emoţional mult mai eficient. Rezultatul e un film foarte light, care n-o să te atingă mai mult decât, să zicem, Marie Antoinette al lui Sofia Coppola.
Cu toate astea, My Week with Marilyn are o graţie aparte care pluteşte pe deasupra tuturor defectelor, în buclele pline de clăbuci ale lui Michelle Williams în timp ce cântă în cadă, în coloana sonoră jucăuşă, în tandreţea ca de la bunică la nepot dintre Sybil Thorndike şi Colin sau în tensiunea atât de british a unui cast întreg care aşteaptă două ore în costume de epocă. Când zici „un film de Oscar” există două variante: în sensul bun sau în sensul rău. Chiar dacă la filmul lui Simon Curtis se potriveşte mai bine a doua variantă, el totuşi merită văzut.
***
My Week with Marilyn/O săptămână cu Marilyn rulează în cinematografele din România începând de vineri, 17 februarie.
