„Dark Shadows” – soap opera cu Johnny Depp şi Tim Burton

De la Edward Scissorhands, Tim Burton (considerat din oficiu unul dintre cei mai vizionari şi originali regizori americani) şi Johnny Depp au mai făcut şapte filme împreună, formând un parteneriat durabil şi ocazional profitabil. Dark Shadows/Umbre întunecate e ultima lor ispravă, pe hârtie o pradă uşoară pentru un regizor care şi-a făcut renumele cu melanjul său de horror gotic şi umor: e o adaptare a unui serial soap cu vampiri din anii ’60, scrisă de autorul romanului Pride and Prejudice and Zombies, Seth Grahame-Smith.

Un blestem nu vine niciodată singur. Barnabas Collins (Johnny Depp) o simte pe pielea lui, când o vrăjitoare îndrăgostită (Eva Green) îl transformă în vampir, după ce îi omoară familia şi iubita. Două veacuri mai târziu, în 1972, Barnabas se ridică din sicriul în care fusese înlănţuit, şi se întoarce acasă pentru a repune pe picioare afacerea familiei: o fabrică de conserve de peşte.

Locuitorii conacului Collins sunt descendenţii săi disfuncţionali: matriarhala Elizabeth (Michelle Pfeiffer) şi fiica sa Carolyn (Chloë Grace Moretz – iar în rol de nimfetă), fratele Roger (Jonny Lee Miller) cu fiul depresiv după dispariţia mamei, şi psihologul Julia (Helena Bonham Carter – bineînţeles). Completează tabloul de familie un servitor bun la toate (Jackie Earle Haley) şi o bonă cu un trecut tulbure (Bella Heathcote).

Câteva scene introductive în stil Sweeney Todd şi, mai ales, Sleepy Hollow, fixează în mod decent, dar nu neapărat inspirat, tonul (între şoc şi groază de suprafaţă şi umor facil) şi cromatica (între paleta completă de nuanţe de gri şi curcubeul anilor ’60): prefaţa din pre-generic şi scena primei cine luate de Barnabas cu urmaşii săi nu sunt lipsite de o doză de inspiraţie, chiar dacă e de tipul „am mai văzut asta înainte şi era făcut mai bine” în alte filme cu personaje din afara timpului.

După prima jumătate de oră însă, filmul se destramă în episoade disparate fără prea multe motive să fie incluse în varianta finală (vezi scena în care Barnabas primeşte sfaturi de la un grup de hippies, în jurul focului de tabără), şi culminează cu un ultim act care se poate să fie cel mai slab din întreaga carieră a lui Burton (căci Depp a avut şi momente mai rele).

Fără a strica plăcerea celor care vor totuşi să îl vadă, „familia e singura bogăţie adevărată” şi trebuie protejată de „succubus-ul Satanei”. O învălmăşeală de revelaţii, efecte vizuale şi fire narative secundare sub-dezvoltate se adună, se amestecă şi se pun la cuptor (şemineu), dar nu pot distrage atenţia de la lipsa oricărei investiţii emoţionale.

Depp are de interpretat un ins ţeapăn şi demodat – nu are prea mult material, s-o recunoaştem -, şi îl joacă economicos, din sprâncene şi inflexiunile vocii. Restul distribuţiei e risipit în roluri care nu forţează limitele nimănui şi care nu depăşeşte nivelul de confort al familiarului, iar apariţiile episodice-surpriză (un star rock şi un Dracula din anii ’50) sunt supralicitate. Puţinele momente care aduc ceva încărcătură dramatică – tristeţea băiatului la plecarea tatălui său Roger, numeroasele aruncări de pe stâncă etc. sunt expediate/jucate sumar şi rapid.

În ciuda competenţei vizuale, filmul rămâne nedospit, potrivindu-i-se descrierea pe care Barnabas o face unui episod din Scooby-Doo: „a very silly play”. După 20 de ani de relaţie, e timpul ca Tim Burton şi Johnny Depp să înceapă să se vadă şi cu alţi oameni, iar Dark Shadows e o dovadă bună în acest sens.

Filmul rulează în cinematografele din România din 17 mai, distribuit de MediaPro Distribution.