Spre Odessa, cu dragoste

0
244
Odessa
Foto: Odessa International Film Festival

Iubesc marea. Iubesc Marea Neagră. Mă cuprinde o nostalgie care mă duce cu gândul la copilărie de fiecare dată când ajung pe unul dintre malurile ei. Anul trecut, i-am descoperit două maluri pe care le-am îndrăgit subit: cel bulgăresc și cel ucrainean. Cel de la Odessa m-a cucerit cu totul. Și nu numai el, ci întreg orașul, în care am descoperit un festival de film demn de ținut minte și de vizitat atât de către cinefili, cât și de turiștii de sezon care vor să bifeze cât mai multe lucruri deodată.

În fiecare iulie, de șase ani, aici se organizează Festivalul Internațional de Film de la Odessa. Și dacă anul trecut, Ucraina era pe prima pagină a ziarelor în fiecare zi, anul acesta e departe de a mai fi subiect dezbătut asiduu. Alte drame, tragedii și povești de tot felul au intrat în febra dezbaterilor mediatice.

Festivalul de la Odessa a resimțit treaba asta din plin. Stând de vorbă cu Julia Sinkevich, producătorul executiv al festivalului, cu două zile înainte de închiderea lui, îmi mărturisea că „într-adevăr, focusul s-a mutat în altă parte. Dacă anul trecut, și la Berlinală, și la Cannes, și oriunde altundeva, primeam constant întrebări și oferte de sprijin, anul ăsta lucrurile s-au mai schimbat. Agenți de vânzări, producători, toată lumea și-a schimbat un pic abordarea, media nu mai dă atâta atenție problemelor din Ucraina pe care noi, aici, le resimțim în continuare. Viața continuă, sunt și alte zone de conflict, alte locuri cu probleme complexe. Chiar și așa, am reușit să punem pe picioare și ediția de anul acesta. Cea mai mare provocare au constat-o banii, însă şi cu bani mai puţini ne-am făcut treaba”.

Şi în cinema-ul ucrainean, de unde vin tot felul de voci noi şi interesante, nu s-au putut încheia la timp numeroase proiecte, din cauza problemelor financiare. Însă au existat şi oferte extraordinare şi succese nesperate pentru festival. Thierry Frémaux a adus filmul onorific, cu prilejul a 120 ani de la crearea studiourilor Lumière, a venit aşadar personal să îl prezinte după premiera de la Cannes; Darren Aronofsky a venit şi el – iar la masterclass-ul lui a fost plin ochi cu tineri ucrainieni; concertul lui Michael Nyman pe scările Potemkin a fost de neuitat, cum mi-au povestit mulţi prieteni care au fost acolo. „Faptul că domnul Nyman, cu care eram în discuţii de ceva vreme, a venit, că Darren Aronofsky a sosit şi el, că am reuşit să prezentăm filme work in progress ucrainiene, cu toată dificultăţile date, că am avut atâtea filme de la Cannes, de la Berlin şi alte filme remarcabile, ne face mândri. Știm că merită să ne zbatem în continuare”, mi-a mai mărturisit Julia.

O surpriză foarte plăcută, aşa cum mi-a povestit şi Julia, e că anul acesta au venit mai mulţi turişti de prin Ucraina şi sălile s-au umplut cu ei. Lumea a descoperit ce plăcut e să mergi dimineaţa la plajă, să bei cvas – o bunătate de licoare fermentată, să ronţăi pește uscat şi alte bunătățuri, să te bucuri de mare şi nisip şi, când se face prea cald, să te ascunzi într-o sală de cinema şi să vezi nişte filme bune.

Oraşul era, într-adevăr, plin ochi. În hoteluri era forfotă continuă, în timp ce în multe locuri din oraş se construiau cu sârg altele noi (muncitorii erau cu dalele în mână şi în weekend). Odessa vibra. Şi la plajă, şi pe terase, şi în grădini şi parcuri. Merită spus că Odessa e unul din cele mai verzi oraşe pe care le-am văzut. E elegant şi impunător, e îmbietor şi parfumat. Pe scurt, e o destinaţie de vară de neratat. Şi dacă vă plac şi filmele, în iulie chiar merită să o treceţi în agenda de călătorie.

Eu am ajuns doar pentru trei zile, la final de festival. Trei zile în care a trebuit să lucrez mult şi la alte două proiecte. Aşadar, nu mi-am petrecut timpul doar în sălile de cinema, aşa cum fac la toate celelalte festivaluri, de obicei (ce-i drept, văzusem multe dintre filme la alte festivaluri), însă am avut norocul să prind ultima zi de proiecţii cu documentare dedicate oraşului, printre care şi premiera mondială a filmului lui Florin Iepan, Odessa. Prezentat între alte două documentare despre Odessa, unul din 1929, al francezului Jean Lods, celălalt din 1939, al rusului Aleksandr Dovzhenko (o propagandă comunistă cu tentă umoristică, urmărit acum), filmul lui Iepan vorbește despre cucerirea Odessei de către armata română în cel de-al doilea război mondial şi despre atrocităţile petrecute din ordin românesc împotriva evreilor.

Într-o sală plină cu spectatori ucrainieni de toate vârstele, a fost o experienţă pe cât de interesantă, pe atât de delicată. În filmul lui Iepan e prezentat şi un supravieţuitor al acelor zile negre, Michail Zablanski, prezent cu fiica sa la premieră, alături de două dintre producătoare. Simone Bauman, o co-producătoare din Leipzig, mi-a explicat că, din păcate, Florin Iepan nu a putut fi prezent el însuşi la Odessa. Filmul său e o provocare la un exercițiu de conştiinţă şi narează în paralel tentativele lui eșuate de a face acest film.

Eu nu trăiesc în România, nu îmi erau cunoscute toate piedicile de care s-a tot lovit de-a lungul anilor, încercând să găsească nu numai sprijin financiar, cât mai ales oameni dispuşi să privească istoria în ochi şi să îşi asume nişte realităţi deloc plăcute. Filmul pentru asta e important: că spune pe nume unor lucruri şi invită la analiză, la recitirea manualelor de istorie, dar mai ales la rescrierea lor. Am stat de vorbă puţin cu fiica domnului Zablanski, care știa engleza. M-a mişcat un lucru pe care mi l-a spus: „Mi-e frică pentru nepoţii mei. Şi pentru fiica mea mi-e frică. Lumea asta pe care eu o las în urmă nu e cu mult mai bună ca aceea în care tatăl meu şi-a pierdut întreaga familie, arsă de vie într-un hangar de bunuri. Oamenii nu vor să ştie adevărul, în jur se întâmplă multe lucruri grave şi nu ştiu cât de bine îşi ştiu oamenii istoria. E periculos să nu ştii ce s-a întâmplat atunci, pentru că nu înţelegi ce se întâmplă acum”. Mi-a zâmbit ca o bunică, mi-a arătat fotografii cu nepoţii şi familia, în timp ce mă invita să mă întorc în oraşul vieţii ei: Odessa.

Aşa cum am promis şi anul trecut, la Odessa o să mă întorc cât pot de des. Se spune că dacă te îndrăgosteşti o dată de oraşul ăsta, e pe viaţă. În cazul meu e sigur adevărat. Și mai e ceva: mi se pare important să sprijin un festival şi pe cei câţiva prieteni implicaţi în organizarea lui, pentru că ştiu că un loc unde se spun poveşti, unde tinerii se pot întâlni şi discuta liber şi unde se întâlnesc generaţii cu generaţii ca să afle istorii şi perspective noi, e vital în lumea asta în care trăim. Mai ales sub nasul Rusiei.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here