Cristina Flutur: „Aş vrea să pot spune că a fost magic. Dar n-a fost. Era foarte concret de fapt”

1
446

Din 26 octombrie, cel mai aşteptat film al toamnei, regizat de Cristian Mungiu, intră în cinematografe. În aşteptarea premierei, emisiunea „Ca-n filme” de duminică, 14 octombrie, de pe Digi24, a difuzat un montaj realizat din interviurile cu cele două actriţe din După dealuri, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur. Astăzi, vă prezentăm discuţia integrală cu Cristina Flutur. Despre prima ei experienţă pe platouri, momentul Cannes, colaborarea cu Cristian Mungiu şi ce urmează.

Autor: Ruxandra Grecu, reporter „Ca-n filme”

În primul rând, cum ai obţinut acest rol?

Să vedem… Am primit un telefon de la directorul de casting şi mi-a spus să vin la Bucureşti pentru o probă. Ştiam că e pentru filmul lui Cristian… Bine, nu l-am crezut la început, dar până la urmă m-am hotărât totuşi să mă sui în autocar şi să vin. Şi au fost câteva probe. Trei probe pentru mine. Până am obţinut rolul.

Având în vedere că nu l-am crezut, n-am avut niciun fel de reacţie. Am zis că e o glumă, credeam că cineva de la teatru m-a sunat să-mi facă aşa o glumă, de zi de sărbătoare, şi i-am spus lui Cătălin să mă sune a doua zi. Şi, din fericire, m-a sunat, era adevărat, şi abia atunci am început să am emoţii. M-am bucurat foarte tare. Chiar m-am bucurat foarte tare şi nici nu ştiam cum să reacţionez. Era aşa… Ah! S-a întâmplat, m-a sunat şi mi-a zis că da! O! (râde) Cam aşa a fost. Şi pe urmă am început să mă îngrijorez un pic, pentru că nu făcusem film niciodată şi nu ştiam cum o să fie. Dacă o să ştiu ce trebuie să fac, dacă o să fie bine, toate îndoielile astea de dinainte de de filmare.

Care au fost primele etape în construirea personajului tău?

A fost foarte straniu, am avut senzaţia că am simţit-o pe Alina de la început. Alina e numele personajului meu din film. Şi n-aş putea spune exact momentul când am început să construiesc, pur şi simplu m-am conectat la ea direct aşa, din fericire, şi la filmări m-am aruncat pur şi simplu. Am zis fie ce-o fi, fac cum simt şi dacă e bine, bine, dacă nu, nu. Dar aveam mari emoţii de fapt. Aveam emoţii.

Ce te-a atras cel mai mult la ea?

La Alina? Am iubit-o foarte tare de la început. Şi chiar dacă face unele lucruri pe care eu nu le-aş face, asta m-a intrigat şi m-a provocat. Şi mi-am dat seama că un actor nu trebuie neapărat să poată face în viaţa lui personală ceea ce face personajul, ci dimpotrivă. Dacă e invers, cu atât mai bine. Şi mi-a plăcut aerul de libertate pe care îl avea şi curajul de a de a face cum vrea ea şi de a merge pe drumul ei. Curajul ei mi-a plăcut foarte tare. Şi de a face cum simte.

Ai citit cărţile Tatianei Niculescu Bran?

Atunci când s-a întâmplat, am auzit de ele, dar n-am citit mai mult, nu m-am informat mai mult. Dar când am primit rolul am citit cartea, prima carte, Spovedanie la Tanacu. Nu m-am inspirat din carte şi nu mi-am construit personajul plecând de la carte, dar mi s-a părut cinstit să citesc, cinstit faţă de oamenii care au suferit în realitate. N-am vrut să mă gândesc foarte mult la întâmplarea reală, de fapt. Am citit, am tras eu concluziile mele acolo, personale, şi pe urmă m-am concentrat numai pe scenariu. Şi pe Alina. Care e altcineva. Deci nu e Irina, este efectiv o altă fiinţă şi… E vorba de un alt tip de trăiri.

Cristian Mungiu ce ţi-a spus prima oară despre rol? Ce indicaţii ţi-a dat?

Ce mi-a spus? Mi-a zis că o să fie foarte greu, şi că va trebui să fiu cumva pregătită pentru asta. Că o să fie dificil şi din punct de vedere fizic, şi emoţional. Şi… Eu am zis Bine! O să vedem ce putem face. Dar m-a avertizat de la început că rolul o să fie foarte-foarte greu.

Care au fost aceste părţi grele despre care ţi-a spus?

Au fost în partea a doua a filmului. Când Alina e imobilizată fizic şi trăirile ei devin din ce în ce mai intense şi furtunoase şi uneori aveam senzaţia că e prea mult. Că e prea mult.

Povesteşte-mi puţin despre experienţa de la Cannes…

Aş vrea să pot spune că a fost magic. Dar n-a fost. Era foarte concret de fapt. Şi nu ştiu, aveam senzaţia că sunt foarte tare, aveam aşa o tărie, care m-a surprins mult şi pe mine, pentru că nu ştiam că pot să fiu aşa, în situaţia dată. Mă aşteptam să am emoţii groaznice, să-mi tremure mâinile şi picioarele, să îmi tremure genunchii… Şi n-a fost aşa. Erau emoţii, dar cumva, faptul că aveam ceva de făcut şi eu trebuia să merg acolo şi acolo acoperea emoţiile. Şi devenea mai important concretul.

A fost foarte repede, nici nu ne-am dat seama ce ni s-a întâmplat. Că noi de-abia ajunseserăm. Am prins cum ar veni ultimul avion, aşa, înainte de a începe. Aşa, ca un vârtej. Efectiv ca un vârtej. După vreo două săptămâni mi-am dat seamă că uaaau, s-a întâmplat ceva de genul asta. S-a întâmplat prea repede totul ca să apucăm să ne dăm seama ce ni s-a întâmplat.

Acum că ţi s-a deschis apetitul, spune-mi ce vrei să faci în continuare…

Mi-a plăcut foarte tare, foarte, foarte tare şi m-am gândit oricum că am fost norocoasă că am început cu Cristian, am fost o echipă absolut grozavă şi cu el s-a lucrat minunat. Şi mi-ar plăcea să continui tot aşa. Cu genul ăsta de oameni şi de profesionişti. Am avut, aşa, un fel de împlinire. Ca atunci când faci ceva care îţi place extraordinar de mult, fiecare zi îţi place extraordinar de mult şi nu vrei să se termine.

Atunci când s-a terminat, eram toţi foarte trişti… Cumva ne gândeam: hai să mai filmăm o scenă, hai să mai refilmăm ceva, dar poate ceva n-a ieşit bine, hai să mai prelungim un pic paradisul asta. Şi a fost aşa, ceva care sper să fie repetabil. Îmi doresc foarte mult să fie repetabil, pentru că e nemaipomenit şi-ţi dă o satisfacţie emoţională şi profesională fantastică.

Povesteşte-mi despre reacţiile la acest film…

Au fost multe reacţii, ceea ce era foarte frumos era când ne opreau oamenii pe stradă. Şi erau foarte entuziasmaţi. Şi aveau pasiunea în ei, nu ştiu cum să zic. A fost o doamnă care a venit şi era foarte încântată că personajul meu era rebel şi a ţinut piept celor din mânăstire şi era, cum să zic, cum sunt copiii la teatrul de păpuşi care ţin cu anumite personaje. Exact aşa era ea şi îi străluceau ochii şi gesticula tot timpul. Am avut multe reacţii de genul asta. Oameni care erau foarte prinşi de poveste şi de film. Şi care s-au implicat. Asta era bine şi cumva pe anumiţi oameni i-a atins povestea. Asta contează cel mai mult.

Probabil că toată lumea crede că după un asemenea premiu, plouă cu oferte pentru voi…

Nu plouă. Nu, e soare, senin perfect, nu e niciun nor, n-a venit încă nicio ofertă de film. Momentan am început lucrul la teatrul din Sibiu, unde lucrez de obicei. Şi o să vedem ce o să fie. E poate prea devreme, dar nici nu cred că trebuie să avem aşteptări. În mod deosebit. Atunci când e ceva care e al tău, vine, tu doar trebuie să fii pregătit pentru el. Dacă forţez şi aştept prea mult, s-ar putea să supăr pe cineva acolo sus. Şi nu vreau asta.

Ediţiile Ca-n filme pot fi vizionate integral pe site-ul emisiunii. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here