„Tron: Moştenirea” – the Dude în reţea

Filmul ăsta cu super-efecte, disponibil în IMAX 3D, e răspunsul la întrebarea: ce face Jeff Bridges între un film care i-a adus un Oscar şi un western regizat de fraţii Coen, True Grit?

Şi anume: continuarea unui SF cheesy de acum 28 de ani, care a căpătat statutul de film-cult, pentru că, înainte de Internetul accesibil tuturor, Wi-Fi, telefoane mobile şi iPad-uri, a avut curajul de a vedea viitorul, posibilităţile .

Desigur, filmul respectiv reprezintă începuturile CGI-ului, deşi multe momente sunt realizate economic, cu decoruri cu benzi fosforescente, care dau senzaţia de futurism.

În Tron: Legacy, Jeff Bridges este din nou Kevin Flynn, un programator genial, dar cam ameţit. Multe s-au întâmplat în cei 28 de ani dintre cele două filme. Flynn s-a căsătorit, a făcut un copil, a devenit văduv şi a rămas blocal în The Grid, reţeaua, lumea virtuală din interiorul computerelor.

Nu-s chiar multe, dacă stai să te gândeşti că toată povestea ne e spusă într-un major information dump, un grupaj de ştiri despre diapriţia lui. Copilul lui, Sam, are în prezent 27 de ani şi este interpretat de un clasic frumuşel american, extrem de enervant. Cam ca Sam Worthington, de exemplu. E un rebel multimilionar fără cauză, puţin cam plângăcios, care ajunge şi el în lumea computerizată.

De aici, totul e sumbru, întunecat şi 3D, o lume ca o dictatură, în care programele comuniste urăsc utilizatorii, condusă de Clu (tot Jeff Bridges, întinerit cu un Botox digital, iata faţa lui e lipsită de riduri, dar la fel de imobilă), un program creat de Kevin Flynn, aflat în căutarea perfecţiunii. Dacă zic că e un fel de Hitler (avem şi un Purge ca un Holocaust), s-ar putea ca interpretarea mea să fie profundă pentru ce ne oferă filmul.

Şi oferta asta constă într-un ambalaj vizual strălucitor, scene de luptă flexibile, translucide, urmăriri, decese ale programelor spulberate în mii de cioburi, iar ce e în interiorul cadoului e o caracterizare slabă (Jeff Bridges nu ştie prea bine cum să joace personajul, e o combinaţie între The Dude Lebowski şi un moş ramolit şi plin de resentimente) şi replici slabe, clişeistice, goale de orice substanţă. Singura dată când am zâmbit a fost momentul în care Flynn îi zice lui Junior: You’re messing up my Zen, man! Foarte dezamăgitor, mai ales ştiind că Disney a dus scenariul pentru revizie la Pixar. Şi că povestea a fost concepută de doi dintre cei mai buni scenarişti ai serialului Lost.

Cel mai de speriat moment pentru mine a fost cel în care, văzând şi Tron-ul vechi, mi-am dat seama de structura aproape identică a celor două filme, mai ales cum se pot suprapune bucăţile de rezistenţă în ceea ce priveşte efectele şi regia.

Lucruri pe care cele două filme le au în comun: eroul este transferat în biţi şi bytes, în lumea computerizată. E prins de paznici/poliţia lumii şi dus la Jocuri, locul în care jocurile anilor ’80  îi pun la încercare pe cei cu programe. Eroul primeşte un disc care-i conţine, practic, sufletul, memoria, şi este avertizat că dacă discul este distrus, nici el nu va mai exista. Apoi, după ce câştigă primul joc, urmează al doilea în care chiar duşmanul lui/the nemesis îi este adversar, adică o cursă de motociclete speciale. Cu ajutorul celorlalţi combatanţi, eroul câştigă şi fuge din zona jocurilor. Umrează căutarea a cuiva care să-i spună cum să iasă din lume şi, într-o cursă de salvare, cu inamicii pe urme, devin pasageri clandestini pe un tren de marfă care-i duce aproape de portal. E interesant că grafica motocicletelor, discurilor şi trenului de marfă e aproape identică în cele două filme, numai că e updatată în Legacy.

Ar mai fi de ajuns să spun că am ştiut care ar fi sfârşitul de pe la jumătatea filmului, la apariţia unor informaţii revelatoare. Şi că singurul element original al filmului, care putea fi exploatat foarte interesant, este prezenţa unor oameni digitali, cu ADN/cod de programare, care, în loc de dublu helix, cum avem noi, aveau un triplu helix în structură. Quorra (o Olivia Wilde fără prea multe de spus, un punk eye-candy) este singura supravieţuitoare a rasei în urma Purificării, un copil în trup de femeie căreia îi place Jules Verne. Şi un obiect fragil care trebuie să fie protejat.

O interpretare cu adevărat interesantă o are Michael Sheen (a.k.a. Frost din Frost/Nixon), patronul barului End of the Line. Un fel de Lando Calrissian din The Empire Strikes Back, dar mai excentric şi mai amuzant.

Nu putem nega faptul că Tron cel vechi are un grup de fani înfocaţi. Şi diverse ramificaţii în cultura pop, de la parodii în Family Guy, South Park (episodul You Have Friends e aproape 100% bazat pe Tron), menţiuni speciale în serialul Chuck, unde eroul are un poster cu Tron în camera lui, şi Dexter’s Laboratory. Mai degrabă menţiunile astea sunt moştenirea lui Tron şi nu Tron: Moştenirea.