Eu sunt dragostea a avut o perioadă de gestaţie de peste un deceniu, timp în care, în reprize mici, Tilda Swinton şi Luca Guadagnino au aruncat un ochi în încăperile fastuoase ale aristocraţiei italiene. „Nu-mi este o lume familiară, nu am crescut într-un astfel de mediu, aşa că a trebuit să ţinem ochii şi urechile larg deschişi în aceşti 11 ani”, spunea celebra actriţă în interviul acordat la Veneţia în 2009, când filmul rula în premieră în secţiunea Orizzonti, pe care îl publicăm acum.
Într-un final, drama Io Sono l’Amore / I Am Love a ajuns şi în cinematografele din România, în acest weekend, cel mai probabil graţie nominalizării la Globul de Aur şi la BAFTA pentru Cel mai bun film străin, şi topurilor criticilor străini, care au remarcat-o anul trecut (Tarantino l-a plasat pe locul patru în topul personal pe 2010).
În Io Sono l’Amore, actriţa premiată cu un Oscar pentru rolul din Michael Clayton e soţia rusoaică a unui aristocrat italian, mamă a doi copii, bibelou într-o casă uriaşă, de o eleganţă austeră. În plină perioadă de frământări ale familiei Recchi privind împărţirea succesiunii, Emma se îndrăgosteşte de bucătarul Antonio, prietenul fiului ei. Distribuţia e întregită de Marisa Berenson, Flavio Parenti, Edoardo Gabbriellini şi Gabriele Ferzetti. „E o lume ascunsă, cu secretele şi tabieturile ei, pe care ajungi s-o descoperi foarte greu. Oriunde, în această lume, unde capitalismul îşi are un colţ în care se manifestă, există şi această clasă înaltă. Milano cred că reprezintă cel mai fidel această imagine: în spatele fiecărei clădiri cu o arhitectură superbă se află grădini splendide, oameni extrem de bogaţi”, povesteşte Swinton despre universul în care a pătruns cu ajutorul Silviei Venturini Fendi, moştenitoarea celebrei case de modă şi producătoarea asociată a filmului (costumelor li s-a dat o atenţie specială, motiv pentru care filmul a şi fost nominalizat la Oscar la această categorie).
„Emma e o impostoare, o străină”
Pare greu de crezut că lui Katherine Mathilda Swinton, născută într-o familie londoneză cu rădăcini vechi în Scoţia, cu un tată general – Lord Lieutenant of Berwickshire – aerul încărcat de interdicţii al burgheziei să-i fie cu totul necunoscut. Mai ales că evoluţia ei ulterioară trădează o revoltă împotriva restricţiilor. Cu look-ul androgin şi stilul uneori bizar, o viaţă la ţară în Nairn (Scoţia) împreună cu pictorul John Byrne şi cei doi copii ai lor, şi un iubit oficial acceptat de soţul ei, artistul Sandro Kopp, Swinton nu intră în aceeaşi poză de grup cu actriţele de la Hollywood. Nici nu pare să-şi dorească asta.
„Dacă aş căuta conexiuni cu personajele, le-aş găsi în Elisabeta, artista născută într-o familie veche. Iar familia din film nu e una veche, nu e clasica poveste a unei generaţii de aristocraţi dintr-un lung şir care se întoarce mult în istorie. E vorba de recent îmbogăţiţi, de noii capitalişti care trăiesc pe picior mare”, explică actriţa. Aşa cum sugerează şi filmul, între lumea de afară şi cea din interior există un zid înalt. „Aici suntem noi, acolo sunt ei. Nu încerci să le afli secretele. Nu cobori pe scări, nu te uiţi în jos”, spune Swinton, amintind de o scenă bizar de transgresivă, în care doamna de sus coboară pe scări, îl sărută pe bucătar şi urcă tiptil înapoi, totul filmat de sus, în continuu.
„E important să nu uităm că Emma e o impostoare, o străină picată în mijlocul acestei familii printr-o căsătorie. Vine dintr-un mediu foarte diferit şi e „colectată” de un colecţionar, care îi spune mamei sale, când se întoarce cu ea, că a găsit o femeie mai frumoasă ca ea. Frumuseţea e ceea ce a căutat şi a găsit. Cine e Emma? Nici măcar ea nu ştie. De 25 de ani, trăieşte în umbra unui nume care nici măcar nu este al ei. E ca un robot”, îşi descrie personajul la care a lucrat împreună cu prietenul ei, Luca Guadagnino, timp de 11 ani (după Guadagnino, sunt doar şapte de lucru concret, restul au fost discuţii). Io Sono l’Amore este al treilea film la care cei doi colaborează, după experimentul Protagonists, bazat pe ideea de a improviza un film, şi The Love Factory, care mizează, dimpotrivă, pe o tehnică a detaliului bine controlată. De data aceasta, ţelul celor doi a fost să „restaureze acea melodramă emoţionantă, oarecum teatrală, acel cinema cu majusculă” despre care li se tot spune că a murit.
„Mâinile sunt foarte importante în acest film. Felul în care o găteşte, o dezbracă, totul. Sexul, natura, mâncarea, totul e atât de primitiv şi de senzual”, atrage atenţia Swinton asupra detaliilor, adăugând cu un zâmbet larg: „Eu sunt o bucătăreasă foarte primitivă. Foarte de la ţară. Nu citesc niciodată reţete şi nu cântăresc ingredientele”.
„Foarte des, ceea ce nu spui e mai important”
Pentru rol a învăţat italiană şi rusă, cu profesori angajaţi de echipa filmului, iar pe platou a avut tot timpul un vorbitor nativ alături. „Din fericire, nu mi s-a cerut să vorbesc cu accent italian, altfel aş fi încurcat-o. Aşa, am scăpat destul de ieftin, deşi mi-a fost cam greu. Chiar şi când vorbesc în engleză, mă fascinează inadecvările dintre cuvinte şi ceea ce vrea să transmită de fapt cel care vorbeşte, pentru că, de multe ori, cuvintele te trădează. Foarte des, ceea ce nu spui e mai important. Vorbind în altă limbă, totul devine mult mai evident”.
Cine are 11 ani la dispoziţie pentru un singur film? Swinton declară că preferă să se implice într-un proiect de la prima idee pusă pe hârtie, până la ultimul cadru. „Întotdeauna am făcut asta. Singura perioadă în care n-am fost chiar atât de prezentă a fost când copiii mei erau foarte mici. Şi trebuie să fii foarte implicat, e mult mai mult decât a fi pe platou şi a juca”, adaugă artista pentru care roluri ca cel din The Beach, alături de Leonardo DiCaprio, Constantine, Vanilla Sky, Cronicile din Narnia (Vrăjitoarea Albă), Burn after Reading, în care a apărut alături de George Clooney şi Brad Pitt, sau Strania poveste a lui Benjamin Button au fost probabil paranteze într-o carieră în care cele mai importante filme au fost cele pe care le-a prins la momentul zero. Recent, a jucat în filmul lui Jim Jarmusch, The Limits of Control, cu Gael Garcia Bernal, si a lucrat cu regizoarea Lynne Ramsay la We Need to Talk about Kevin.
Actriţa a pornit de câţiva ani o caravană a filmelor prin Scoţia şi a inaugurat un mic festival în Nairn – Ballerina Ballroom – Cinema of Dreams. „Posibilităţile cinema-ului n-au fost niciodată atât de bogate ca acum. Şi mă refer la finanţare, la tehnologie, la tot. Avem 100 de ani de cinema în spate şi nişte oportunităţi extraordinare în faţă. Dacă spectatorii de astăzi s-ar întoarce puţin în trecut, s-ar educa puţin, iar industriaşii nu s-ar mai plânge atât, totul ar fi perfect. Cel puţin pentru cineaşti, pentru artişti, e o perioadă extrem de fastă”, încheie actriţa o pledoarie pe care o susţine de câţiva ani.
Citeşte şi interviul cu regizorul filmului, Luca Guadagnino: „Vreau să lucrez într-un loc unde filmele mele să fie începutul şi sfârşitul”
