O incursiune în vieţile celor răspunzători de genocid fără a fi traşi la răspundere, tematic în continuarea documentarului The Redemption of General Butt Naked, prezentat anul trecut la One World România, excelentul Actul de a ucide/The Act of Killing explorează una dintre marile crime nepedepsite împotriva umanităţii – uciderea a un milion de (presupuşi) comunişti, majoritatea chinezi, în 1965-1966, în urma loviturii de stat militare din Indonezia, de către „gangsteri” mărunţi, foşti speculanţi de bilete la film transformaţi peste noapte în organizaţie paramilitară.
Patruzeci de ani mai târziu, aceştia sunt aproape veneraţi ca părinţi fondatori (în frunte cu Anwar Congo) ai unei structuri ce numără trei milioane de membri – deopotrivă temută de populaţie şi protejată de oficialităţi, bazată pe corupţie şi trafic de influenţă. Vicepreşedintele ţine o prelegere la unul dintre congresele finanţate prin colectarea „taxei de protecţie” de la comercianţii chinezi din piaţă, Ministrul Tineretului şi Sporturilor vizitează o tabără a organizaţiei de tineret, un talk-show la o televiziune locală, unde e invitat Anwar, face apologia „umanităţii” cu care au fost omorâţi comuniştii – sugrumaţi cu sârmă, în loc de metode mai inumane. Într-o societate clădită pe crimă, barometrul normalităţii e definit de cei pentru care nu există pedeapsă şi nici morală înţeleasă în sens larg.
Sub pretextul turnării unui film, Joshua Oppenheimer îi înrolează pe câţiva dintre foştii torţionari, acum lideri paramilitari, candidaţi la alegerile locale sau doar bunici, pentru a reconstitui interogatorii înscenate şi crime. Inspirat, regizorul le dă libertate de creaţie iar rezultatul, jucat şi regizat de protagonişti, e un kitsch suprarealist – care dă măsura atât a aroganţei învingătorului cât şi a sentimentului de vină; forţat de propriul scenariu să intre în pielea victimei, unul dintre protagonişti începe să îşi scoată singur la suprafaţă remuşcările.
Însă vina rămâne acoperită de multe straturi de ideologie selectiv argumentată (joaca de-a perspectiva cu termenul de „crime de război”) şi de himera ameninţării comuniste – în fapt, furia unor bişniţari supăraţi că filmele lor americane preferate, western-uri sau cu gangsteri, sunt cenzurate de regim.
Despre un alt tip de normalitate vorbeşte The Punk Syndrome, proiectat în cadrul secţiunii Diz/Abilităţi. Realizatorii urmăresc o scurtă perioadă din vieţile celor patru membri bolnavi de sindromul Down ai trupei punk finlandeze Pertti Kurikka’s Name Day – camera merge după ei în studioul de repetiţii, la azil, la o aniversare, într-un turneu în Germania.
Protagoniştii, Kari, Pertti, Sami şi Toni, staruri rock în toată regula, încearcă fiecare în felul lui să ducă o viaţă normală – mai mult sau mai puţin dependenţi de părinţi şi de asistenţă medicală, mai optimişti sau mai ursuzi, îndrăgostiţi sau singuratici, un lucru îi uneşte pe toţi – sunt capabili să îşi exprime sentimentele sincer şi cu o incredibilă claritate.
Nicăieri nu e acest lucru mai vizibil decât pe scenă, unde cântă despre cât de mult urăsc pedichiurile, promisiunile deşarte ale clasei politice din discursurile căreia „nu înţeleg nimic” şi despre cât de neplăcută e viaţa la azil. Muzica lor se transformă într-o supapă pentru nemulţumirile lor şi ale celor care îi ascultă, îi uneşte de nişa de public ce dansează pogo pe versurile lor (inadaptaţi ca şi ei) – şi îi duce pe calea spre acceptare, într-o societate care dă o lecţie de toleranţă. Deschizător de ochi, ataşant şi optimist, The Punk Syndrome e o minunăţie.