Cannes. „Un etaj mai jos”

0
394

un etaj mai jos 2
CORESPONDENȚĂ DE LA CANNES. Săptămâna trecută a avut loc la Cannes, în Sala Debussy, premiera oficială a noului film al lui Radu Muntean, Un etaj mai jos, selecţionat în Un Certain Regard. El și Comoara lui Corneliu Porumboiu au fost două dintre titlurile aşteptate cu destulă nerăbdare pe Riviera Franceză. Radu Muntean a urcat pe scenă miercuri seara, în aplauzele calde ale sălii, fiind înconjurat de aproape întreaga echipă a filmului, care ocupa cam toată scena. Chiar arăta emoţionant.

La câteva ore de la vizionarea pentru presă, revistele de specialitate internaţionale au venit cu laude la adresa filmului. Printre ele, The Hollywood Reporter, Variety, Screen, Sight and Sound (pe Twitter), Cineuropa, The Guardian. Am văzut filmul de două ori şi mărturisesc sincer că a abia a doua oară m-a cucerit. Am vorbit cu alţi cinefili şi au recunoscut şi ei acelaşi lucru: filmul stă cu tine, îţi dă de gândit, te macină, te urmăreşte. Scenariul e semnat de Muntean, Alex Baciu şi Răzvan Rădulescu, acelaşi trio care şi-a lăsat amprenta şi pe Marţi, după Crăciun, Boogie şi Hârtia va fi albastră. Numele lor nu sunt noi pentru cei care vin la Cannes.

Povestea din Un etaj mai jos e  simplă, însă ramificațiile ei sunt complexe, iar firul roșu sunt trăirile personajelor, redate subtil, gradual, cum și-a obișnuit Radu Muntean audienţa. Dramele mic burgheze, de clasă mijlocie, menținute într-un microcosmos de familie, sunt pretextul perfect prin care să dezvălui percepţii şi trăiri comune nouă tuturor. Muntean ne întinde o oglindă, ce facem cu ea din acel punct ne privește.

Sandu Pătrașcu, jucat convingător de Teodor Corban, (reîntors la Cannes după A fost sau n-a fost, şi anul ăsta aplaudat îndelungat la Berlin pentru rolul principal din Aferim) e un bărbat nu neapărat ieşit din comun, un tată de familie grijuliu, muncitor, atent cu soţia, preocupat de fiul lui adolescent (Matei Ionuţ Bora), cu care are o relaţie caldă. Are un câine pe care îl îndrăgeşte, Jerry. Iese cu el în parc, aleargă. E trecut de floarea tinereţii, dar nu şi-a pierdut şarmul, e curtenitor şi atent cu cei cu care interacţionează, e amabil sau e aşa pentru că aşa trebuie să fie.

Împreună cu soţia, Olga, interpretată de Oxana Moravec (şi ce frumoasă şi strălucitoare poate fi) pe care o tratează cald, cu mici gesturi delicate, formează un cuplu închegat; căsnicia lor pare să funcţioneze armonios. Are o firmă de înmatriculări auto, îşi vede de treabă, cunoaşte sistemul, se descurcă în modul cel mai eficient în contextul românesc actual încă bazat pe preferinţe personale, favoruri minore şi flirturi aproape insesizabile. Mai treci de rând că doar ai o mică întrebare de pus, te înţelegi cu nu ştiu care şef să schimbi un client cu altul, o ordine, o cronologie; un act poate fi înregistrat înaintea altuia chiar dacă regulile prevăd altfel, se găsesc căi, se cade de acord.

Într-o zi, Sandu devine martorul unei cerți domestice violente. Vali (Iulian Postelnicu) se ceartă cu Laura (vocea Mariei Popistasu), o bruschează, se înjură, iese valvârtej din apartament şi o închide în casă. Ea urlă, bate cu pumnii în uşă. Câteva ore mai târziu, Sandu află că Laura a murit şi că nimeni nu știe ce s-a întâmplat. Urmează zile de frământări, dubii și întrebări: ce faci când ești singurul martor ce poate înclina balanța înspre condamnarea unui om? A fost crimă?

Filmul e o dramă psihologică cu note dostoievskiene, de crimă şi pedeapsă, pe un ton de anti-thriller (asta am zis când m-am ridicat de pe scaun după vizionarea cu presa. „Ce anti-thriller thrilling!”) Nu se purcede țintit în căutarea suspectului, în rezolvarea crimei. Şi chiar s-a comis o crimă? Prin mişcarea camerei (Tudor Lucaciu o mânuieşte maiestuos), cadrele lungi în spaţii bine definite, dialoguri ample și detalii extrem de bine puse la punct, filmul te ghidează către harta interioară a personajelor lui. Subtil și mereu pe muchie, lăsând loc unui strop de incertitudine. Corban reuşeşte incredibil de bine să transmită luptele interioare ale personajului lui, iar Postelnicu e un creepy autentic, e șerpos și ţi se bagă pe sub piele, te face să te simţi incomod.

Sandu e crescut şi format într-un sistem din trecut în care simţul civic, responsabilitatea civică nu erau la grad de virtute. Mai bine să nu te bagi unde nu îţi fierbe oala, să te uiți la tine în ogradă și atât etc. Însă nu trebuie să te fi format în comunism ca să nu îţi pese de cei din jur, să nu vrei să îţi disturbi ţie şi familiei tale liniştea. Filmul reflectă mai degrabă felul în care reacţionează un om obișnuit atunci când se regăseşte într-o situaţie atipică, de criză, amenințat de ceva posibil distructiv. Şi ne lasă să ne gândim cum suntem noi, de fapt? Și cum am fi în situația lui? Responsabili, cu conştiinţa împăcată, oneşti, corecţi?

Filmul vorbește și despre felul cum ne trăim vieţile în ziua de azi, într-o lume şi o societate aşa zis mai libere. Suntem mereu conectaţi, tot felul de aparate ne leagă unii cu alţii, accesăm intimităţile noastre şi ale celor din jur dintr-o apăsare de buton, şi la fel de bine, le şi ştergem, le şi negăm. Poate că miza filmului asta e, să ne pună pe gânduri cât de mult suntem dispuşi să ne angajăm în contextul social în care trăim, cât de mult ne pasă de şi ne implicăm în vieţile altora. Cum ne raportăm la cei de lângă noi, ce ştim şi ce vrem să ştim despre ei? Şi cum acţionăm în consecinţă? Cum ne ocrotim nucleul intim, sfera personală, până unde vrem să privim şi unde închidem ochii? Şi filmul aşa te lasă: cu zeci de întrebări.

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here