A fost odată ca niciodată o preafrumoasă fată instabilă psihic, şi fiecare pretendent care încerca să se apropie de ea era pus pe fugă cu câte o furculiţă înfiptă zdravăn în palmă. Dar într-o zi apăru un cavaler care nu voia să se lase bătut, şi, după ce se bandaja bine, întorcea şi obrazul, pardon, palma cealaltă.
Kotoko, cel mai recent film al lui Shinya Tsukamoto (cunoscut pentru trilogia Tetsuo), e un horror psihologic (mai bine zis psihiatric) cu accente de basm în culori hippy, care nu are cum să te lase indiferent: la premieră, o parte din public se grăbea spre ieşirea din sală, în timp ce restul aplauda la două din trei scene sau râdea în hohote. Kotoko e o tânără mamă singură care vede dublu: un om oarecare de pe stradă are câte o copie care o atacă, iar propriul bebeluş doarme liniştit şi se aruncă pe geam în acelaşi timp. Viaţa fiind atât de complicată, Kotoko se consolează cu obiecte tăioase şi bandaje. După ce copilul îi e luat de autorităţi, ea ajunge să cedeze insistenţelor unui scriitor şi relaţia, deşi aproape sado-maso, îi aduce un pic de echilibru în viaţă.
În rarele secvenţe de calm, Kotoko (interpretată de cântăreaţa Cocco, prilej pentru momente muzicale ceva cam prea lungi) pare scoasă din Happy-Go-Lucky, alegere care, alături de scenografia exuberantă, girly (şi japoneză, pe deasupra!), îndulceşte ororile. Cumva, toată isteria filmului se justifică – la aşa un conţinut, o formă călduţă şi liniştită ar fi fost o glumă proastă, potrivită poate pentru o dramă de pe Hallmark, în nici un caz pentru marele premiu al secţiunii Orizzonti de la Veneţia.
Totuşi, deşi filmul are mesaj, s-ar putea ca el să se piardă pe drum şi să nu ajungă la o parte din spectatori, care ori îşi acoperă ochii şi urechile, ori sunt în drum spre uşă. În orice caz, Kotoko e o experienţă memorabilă; chiar dacă sunt şanse extrem de mici să-l vedem în cinematografe, cu siguranţă va circula prin festivaluri.
